Accident de muncă. Demisie. Daune morale. Plată.

Tematică: Despagubire

În mod greşit, prima instanţă a apreciat că, dată fiind natura sa contractuală, răspunderea angajatorului se limitează la daunele înscrise în contractul individual de muncă şi în Codul muncii, care nu reglementează posibilitatea acordării de daune-morale în caz de accidente de muncă, motiv pentru care cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata de daune morale este inadmisibilă. Văzând că reclamantul nu a probat prejudiciul material suferit ca urmare a accidentului şi a demisionat din postul deţinut la pârâtă, iar contractul său individual de muncă şi legislaţia în domeniu nu prevăd obligaţia angajatorului de a-şi asigura material angajatul în ipoteza intrării societăţii, pe viitor, în faliment, Curtea va menţine hotărârea recurată în ceea ce priveşte respingerea acestor pretenţii ale reclamantului ca nefondate.
(Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări social, Decizia Civilă nr. 96 din 29 ianuarie 2008, www.jurisprudenta.org)

 

 

Prin sentinţa civilă nr. 1134/16.10.2007, pronunţată în dosarul nr. (...), Tribunalul Arad a respins acţiunea civilă precizată formulată de către reclamantul S.H.T. împotriva pârâtei (...) I.T.G. SRL A, având ca obiect: obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 50.000 EURO, cu titlu de daune materiale şi morale; obligarea pârâtei la asigurarea unui loc de muncă mai uşor pentru reclamant şi la asigurarea reclamantului, din punct de vedere material, pe o perioadă mai lungă de timp în cazul în care societatea falimentează. Totodată, a obligat reclamantul la plata către pârâta a sumei de 2380 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată constând din onorariu avocat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, urmare a demisiei reclamantului şi a renunţării sale la capătul de cerere privind schimbarea locului de muncă deţinut cu unul mai uşor, capătul de cerere referitor la asigurarea unui loc de muncă mai uşor a rămas fără obiect.

Având în vedere că reclamantul nu a depus acte medicale din care să rezulte că a suferit prejudicii estetice, a căror reparare să necesite cheltuieli, că nu a indicat în ce constau daunele materiale solicitate şi cuantumul acestora, în condiţiile în care a primit drepturile băneşti cuvenite incapacităţii temporare de muncă, precum şi natura contractuală a răspunderii angajatorului coroborată cu absenţa unor clauze privitoare la acordarea de daune morale în caz de accidente de muncă şi la obligaţia angajatorului de a-şi asigura material reclamantul în eventualitatea intrării, pe viitor, în incapacitate de plată sau faliment, prima instanţă a apreciat că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 269 alin. (1) Codul muncii pentru admiterea capătului de cerere prin care se solicită acordarea de daune morale şi materiale în suma de 50.000 EURO.

 

Reclamantul a formulat, în termenul legal, recurs împotriva sentinţei civile nr. 1134/16.10.2007 a Tribunalului Arad.

Aarată că o contestă deoarece nu se face vinovat de producerea accidentului de muncă în care a fost implicat, contrar celor reţinute în considerentele hotărârii recurate, culpa aparţinând în exclusivitate societăţii pârâte, care n-a respectat clauzele din contractul individual de muncă încheiat între părţi, iar urmările acestuia persistă şi în prezent, aşa cum rezultă din înscrisurile medicale depuse la dosar. În urma accidentului de muncă reclamantului i-a apărut o cicatrice de circa 20 cm, ce porneşte de pe frunte şi se termină la baza capului, cicatrice ce nu va dispărea niciodată.

La cererea de recurs a fost anexată scrisoarea medicală, întocmită la 8.10.2007 de către doctor E.E.

Intimata a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, arătând că hotărârea recurată este temeinică şi legală.

Intimata susţine că recurentul critică, în mod nefondat, starea de fapt reţinută de către prima instanţă, deoarece culpa sa în producerea accidentului a cărei victimă a fost este probată prin actele de cercetare a accidentului şi modul de producere a acestuia.

Pe perioada de incapacitate temporară de muncă, reclamantul a beneficiat de compensaţiile legale şi nu a dovedit că ar fi suferit alte prejudicii patrimoniale prin producerea accidentului. Chiar dacă asemenea dovezi ar exista, reclamantul nu poate invoca propria culpa pentru a obţine un beneficiu material, respectiv vina sa în producerea accidentului de muncă.

Acordarea daunelor morale, în lipsa unei prevederi contractuale în acest sens, este inadmisibilă, sens în care s-a pronunţat Înlta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 40/2007, pronunţată în recursul în interesul legii referitor la aplicarea art. 269 din C.muncii, astfel cum a fost modificat.

În drept, se invocă dispoziţiile art. 269 din C.muncii, art. 22 din Legea nr. 319/2006 şi art. 4 din Lega nr. 346/2002, precum şi Decizia nr. 40/2007 a Înaltei Curţi de casaţie şi Justiţie.

 

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate în cauză şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Curtea apreciază că este întemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Prin acţiunea pendinte, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 50.000 EURO, cu titlu de daune materiale şi morale; obligarea pârâtei la asigurarea unui loc de muncă mai uşor pentru reclamant şi la asigurarea reclamantului, din punct de vedere material, pe o perioadă mai lungă de timp în cazul în care societatea falimentează, ca urmare a accidentului de muncă pe care l-a suferit.

Din dosarul de cercetare a accidentului de muncă, soldat cu incapacitatea temporară de muncă a reclamantului, rezultă că atât angajatorul, cât şi angajatul au fost în culpă cu privire la producerea accidentului de muncă.

Conform biletului de externare din spital, victima a fost diagnosticată la externare cu „contuzie cerebrală minoră”, beneficiind de un concediu medical iniţial de 8 zile de incapacitate de muncă.

Reclamantul-recurent a depus la dosar o scrisoare medicală, întocmită de dr. E.E. la data de 8.10.2007, conform căreia reclamantul suferă de „neurologie nerv cervical C1 stânga. U. deschis”, pentru care i s-a prescris un tratament medicamentos.

Având în vedere probele administrate în cauză, în mod corect, instanţa de fond a reţinut că reclamantul a suferit un prejudiciu moral ca urmare a suferinţelor fizice cauzate de accidentul de muncă, însă a respins nefondat capătul de cerere, prin care reclamantul solicită obligarea angajatorului la plata daunelor morale produse de acest accident.

Art. 269 alin. (1) Codul muncii, modificat prin Legea nr. 237/2007, publicată în M.Of. nr. 497/25.07.2007, prevede că „angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care aceasta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul”.

Prin urmare, în mod greşit, prima instanţă a apreciat că, dată fiind natura sa contractuală, răspunderea angajatorului se limitează la daunele înscrise în contractul individual de muncă şi în Codul muncii, care nu reglementează posibilitatea acordării de daune-morale în caz de accidente de muncă, motiv pentru care cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata de daune morale este inadmisibilă.

Decizia nr. 40/7.05.2007, pronunţată de Înlta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite – nu poate justifica inadmisibilitatea acordării daunelor morale, în absenţa prevederii lor în lege, contractul colectiv de muncă sau contractul individual de muncă, deoarece este anterioară modificării art. 269 alin. (1) Codul muncii prin Legea nr. 237/2007,

Pentru considerentele expuse anterior, în temeiul art. 312 alin. (1)-alin. (3), raportat la art. 3041 C. proc. civ., Curtea va admite recursul reclamantului ca fiind întemeiat şi va modifica în parte hotărârea recurată, în sensul că va admite în parte acţiunea civilă formulată de către reclamantul S.H.T. împotriva pârâtei (...) I.T.G. SRL A, şi va obliga pârâta la plata către reclamant a sumei de 2000 lei, cu titlu de daune morale.

Văzând că reclamantul nu a probat prejudiciul material suferit ca urmare a accidentului şi a demisionat din postul deţinut la pârâtă, iar contractul său individual de muncă şi legislaţia în domeniu nu prevăd obligaţia angajatorului de a-şi asigura material angajatul în ipoteza intrării societăţii, pe viitor, în faliment, Curtea va menţine hotărârea recurată în ceea ce priveşte respingerea acestor pretenţii ale reclamantului ca nefondate.

Faţă de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., Curtea nu va obliga reclamantul la cheltuieli de judecată către pârâtă în fond, deoarece cererea de chemare în judecată a fost admisă în parte.
 

banner
banner

Abonare newsletter

Promoții

banner