1. Practica judiciară a fost confruntată, cu prilejul soluţionării unei cauze cu problema stabilirii instanţei competente să judece plângerea formulată împotriva procesului-verbal de constatare a unei contravenţii în domeniul muncii şi ocrotirii sociale, pentru care actul normativ prevede o amendă de peste 1000 lei.
Cauza care ne-a prilejuit acest comentariu impunea însă, după părerea noastră, soluţionarea şi a altor probleme juridice — care, fie nu au reţinut atenţia instanţelor, fie au fost insuficient analizate — referitoare la organele competente să constate aceste contravenţii şi să soluţioneze plîngerile formulate împotriva proceselor-verbale de constatare, precum şi la existenţa faptei contravenţionale. Pentru o mai bună înţelegere a aspectelor care vor fi analizate, vom înfăţişa succint această speţă.
Inspectoratul de Stat Teritorial pentru Protecţia Muncii Sălaj i-a aplicat lui C. N., şeful biroului control tehnic de calitate al întreprinderii de materiale de construcţii Roman, printr-un proces-verbal, o amendă de 2 000 lei, pentru săvîşirea contravenţiei prevăzute de art. 1 lit. a din H.C.M. nr. 2494/1969, pentru stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor în domeniul muncii şi ocrotirii sociale de art. 37 lit. e din Normele departamentale pentru protecţia muncii în construcţii industriale.
Organul constatator a reţinut, cu prilejul cercetării împrejurărilor în care s-a produs un accident de muncă la Grupul de Şantiere Zalău din cadrul Trustului de Construcţii Industriale Cluj-Napoca, care a avut loc în timpul montării unuicheson fabricat de întreprinderea de Materiale de Construcţii Roman, faptul că cel în cauză a eliberat certificatul de calitate pentru acest produs, deşi prezenta abateri de la proiectul tip, încălcînd astfel prevederile art. 74 lit. c din Normele de protecţia muncii republicate[1].
Plîngerea formulată de C. N. împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei a fost trimisă de Inspectoratul de Stat Teritorial pentru Protecţia Muncii Sălaj spre soluţionare Judecătoriei Roman, în raza căreia s-a săvîrşit fapta.
Judecătoria Roman[2] şi-a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Zalăuîntrucît accidentul de muncă şi consecinţele sale s-au produs în raza de activitate a acestei din urmă instanţe, unde au fost efectuate şi cercetările de către organele competente.
La rîndul său, Judecătoria Zalău[3] şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Roman, reţinînd că plîngerea împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei se judecă în instanţa în raza teritorială a căreia a fost săvîrşită fapta.
Soluţionînd conflictul negativ de competenţă dintre cele două instanţe, Tribunalul Suprem[4] a stabilit că este competentă să judece cauza Judecătoria Roman în raza căreia s-a săvîrşit contravenţia.
Judecătoria Roman[5], procedînd la soluţionarea în fond a cauzei, a admis plîngerea formulată de C. N., a anulat procesul-verbal de constatare a contravenţiei şi a exonerat contestatorul de plata amenzii de 2 000 lei.
Instanţa a reţinut că, din raportul expertizei tehnice efectuate de Institutul Politehnic Cluj-Napoca — Catedra de construcţii de beton armat[6] rezultă că elementul de acoperiş al unei hale (chesonul), pe care se aflau victimele, s-a ruptşi a căzut datorită faptului că a fost încărcat cu o cantitate prea mare de mortar care a fost aşezată la un singur capăt şi pe o singură nervură, din dispoziţia lui S. L., una dintre cele două victime. A mai reţinut că Procuratura Locală Zalăuprin rezoluţia din 16 februarie 1979, a stabilit aceeaşi situaţie de fapt şi în sarcinavictimei S. L. în producerea accidentului de muncă. Prin urmare, acest accident de muncă se datorează pretinselor abateri de la proiectul tip, comise cu ocazia fabricării chesonului.
2. O primă problemă care se pune în speţă şi care nu a format obiectul preocupărilor instanţelor, este aceea de a stabili dacă Inspectoratul de Stat Teritorial pentru Protecţia Muncii Sălaj era sau nu competent, sub aspect teritorial, să constate săvîrşirea contravenţiei, deci să încheie în acest sens procesul-verbal constatator şi să aplice sancţiunea.
Menţionăm că, astfel cum se arată în literatura de specialitate[7], prima condiţie de legalitate a unui act administrativ — cum este şi procesul-verbal de constatare a contravenţiei — este aceea de a fi emis de crganul competent în limitele competenţei sale. Emiterea unui act de către un organ sau o persoană necompetentă face ca el să fie ilegal. Această ilegalitate nu poate fi acoperită prin confirmare de către organul competent, care însă va putea adopta un act cu conţinut identic cu cel al actului ilegal, dar în acest caz efectele juridice se produc din momentul adoptării noului act.
Competenţa este cea care desemnează ansamblul atribuţiilor unor organe administrative, compartimente sau persoane şi limitele exercitării lor[8]. Aşa cum este cunoscut, ea este de mai multe feluri: materială, teritorială, personală şi temporală[9].
Competenţa teritorială — care ne interesează prin prisma prezentei analize — desemnează limitele în spaţiu în care organul administrativ îşi poate exercita atribuţiile conferite de lege. Organele centrale îşi desfăşoară activitatea pe întreg cuprinsul ţării, iar organele locale numai într-o anumită unitate administrativ-teritorială sau în alte limite teritoriale stabilite de actul normativ. De regulă, competenţa teritorială a organelor administrative este stabilită de lege prin indicarea nemijlocită a limitelor teritoriale.
Astfel, potrivit art. 16 din Legea nr. 32/1968, contravenţia se constată printr-un proces-verbal încheiat de persoanele anume prevăzute în actul normativ care stabileşte şi sancţionează contravenţia, de primar, de ofiţeri ori subofiţerii de miliţie, precum şi şefii de servicii sau secţii, ori asimilaţii acestora din organizaţiile de stat, anume împuterniciţi de conducătorul organizaţiei. Potrivit art. 20 din aceeaşi lege, dacă prin actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei nu se prevede altfel, agentul constatator, prin procesul-verbal de constatare, aplică şi sancţiunea.
În aplicarea acestor dispoziţii legale, alin. 1 al art. 12 din H.C.M. nr. 2494/1969 prevede că în ceea ce priveşte contravenţiile la normele privind protecţia muncii, ele se constată de către inspectorii pentru protecţia muncii din Ministerul Muncii, iar alin. 2 al aceluiaşi articol[10] stipulează că aceste contravenţii, dacă sînt săvîrşite la locurile de muncă de către persoanele încadrate în muncă la unităţile miniere din subordinea ministerelor minelor, petrolului şi geologiei, precum şi cele săvîrşite de alte persoane în incinta acestor unităţi, pot fi constate şi de angajaţii ministerelor sus-arătate şi ai unităţilor din subordinea lor, anume împuterniciţi de aceste ministere.
De asemenea, art. 13 alin. 1 lit. d din Decretul nr. 783/1969, privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Muncii, cu modificările ulterioare[11], prevede că una din atribuţiile acestui minister este să constate, intre altele, contravenţiile n normele de protecţie a muncii[12]. Aceste drepturi se exercită, conform alineatului 2 al aceluiaşi articol, şi de inspectoratele de stat teritoriale pentru protecţia muncii din subordinea Ministerului Muncii.
Spre deosebire de inspectorii pentru protecţia muncii din Ministerul Muncii, respectiv din Inspecţia de Stat pentru Protecţia Muncii — care-şi pot exercita atribuţiile conferite de lege pe întregul cuprins al ţării —, inspectorii din inspectoratele de stat teritoriale pentru protecţia muncii nu-şi pot îndeplini aceste atribuţii decît în limitele unităţilor administrativ-teritoriale în care îşi desfăşoară activitatea.
Prin urmare, în speţa care ne-a prilejuit aceste consideraţii, Inspectoratul de Stat Teritorial pentru Protecţia Muncii Sălaj nu era competent să aplice sancţiunea pentru contravenţia săvîrşită de C. N. cu prilejul eliberării certificatului de calitate pentru elementul prefabricat care prezenta abateri de la proiectul tip, întrucît fapta s-a săvîrşit în Municipiul Roman, Judeţul Neamţ, deci în afara unităţii administrativ-teritoriale în care îşi desfăşoară activitatea. Acest inspectorat trebuia doar să trimită Inspectoratului de Stat Teritorial pentru Protecţia Muncii Neamţ, o copie de pe procesul-verbal întocmit cu prilejul producerii accidentului de muncă din Municipiul Zalău — în care se menţionează şi fapta săvîrşită deC. N. cu ocazia eliberării certificatului de calitate pentru chesonul sus-arătat — care era competent să constate dacă sînt întrunite condiţiile unei contravenţii iar în caz afirmativ, să întocmească procesul-verbal constatator şi să aplice sancţiunea.
3. A doua problemă pusă în cauza la care ne referim priveşte stabilirea judecătoriei competente să soluţioneze plîngerea formulată de C. N. împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei.
împărtăşim punctul de vedere al Tribunalului Suprem (exprimat anterior şi de Judecătoria Zalău) în sensul că Judecătoria Roman a fost competentă săsoluţioneze cauza potrivit dispoziţiilor legale în materie. Astfel, art. 34 din Legea nr. 32/1968 precizează că, în cazul contravenţiilor pentru care actul normativ prevede o amendă de peste 1 000 lei sau dacă despăgubirea stabilită pe bază de tarif ori valoarea lucrurilor confiscate depăşeşte 1000 lei, plîngerea se soluţionează de judecătoria în a cărei rază teritorială a fost săvîrşită contravenţia. De asemenea, art. 16 din H.C.M. nr. 2494/1969 stipulează că, în cazul contravenţiilor prevăzute de art. 1 din această hotărire — din care face parte şi cea analizată —, plîngerea se soluţionează de către judecătoria în a cărei rază teritorială a fost săvîrşită contravenţia.
În absenţa unor dispoziţii legale exprese[13], nu prezintă relevanţă sub acest aspect faptul că pretinsele consecinţe ale contravenţiei s-au produs în Municipiul Zalău şi nici că cercetările privind accidentul de muncă de la Grupul de Şantiere Zalău au fost efectuate de Inspectoratul de Stat Teritorial pentru Protecţia Muncii Sălaj şi de Procuratura Locală Zalău, din moment ce nu s-a reţinut existenţa unei legături de cauzalitate intre abaterile de la proiectul tip, săvîrşite cu ocazia fabricării chesonului şi accidentul de muncă[14].
Dacă însă s-ar fi stabilit existenţa unei asemenea legături de cauzalitate şi s-ar fi reţinut că C. N. a săvîrşit o faptă penală, s-ar fi aplicat, desigur, prevederile art. 30 C. pr. pen. şi, deci ar fi fost competentă să judece cauza Judecătoria Zalău, în a cărei rază teritorială s-a produs accidentul (care ar fi fost rezultatul infracţiunii) şi s-a efectuat urmărirea penală.
4. Ultima problemă ridicată de speţă, care a fost analizată de Judecătoria Roman cu ocazia soluţionării în fond a plîngerii lui C. N., este aceea referitoare la faptul dacă cel în cauză a săvîrşit sau nu contravenţia prevăzută în procesul-verbal constatator.
În ce ne priveşte, nu sîntem de acord cu opinia instanţei că C. N. nu a comis contravenţia.
Este adevărat că, astfel cum s-a reţinut în raportul de expertiză şi în rezoluţia organului de urmărire penală, accidentul de muncă s-a produs din culpa victimei S. L., care a dispus încărcarea chesonului cu o cantitate prea mare de mortar, aşezată pe un singur capăt şi pe o singură nervură, fapt ce a dus la ruperea şi căderea elementului prefabricat.
Dar, în acelaşi raport de expertiză s-a arătat că la fabricarea chesonului în cauză, s-au săvîrşit unele abateri dimensionale care depăşesc toleranţele prevăzute în proiect, agregatele utilizate nu s-au încadrat În cerinţele optime de normă necesare sectorului de înaltă rezistenţă, barele transversale ale carcasei au avut un diametru mai mic, iar distanţele dintre ele au fost altele decît cele din proiect etc.
De asemenea, raportul a precizat că certificatul eliberat de C. N. atestă calitatea chesonului şi că, în fişa de pretensionare, nu au fost completate unele date.
Prin urmare, raportul de expertiză a confirmat întru totul săvîrşirea contravenţiei de către C. N., ea constînd în eliberarea certificatului de calitate pentru elementul prefabricat, deşi acesta prezenta abateri de la proiectul tip. Întrucît prin fapta ilicită a lui C. N. nu s-a creat un pericol iminent de producere a unui accident de muncă sau a unei îmbolnăviri profesionale (accidentul produs datorîndu-se altor cauze), sîntem în prezenţa unei contravenţii şi nu a unei infracţiuni.
În concluzie, în speţă, sînt întrunite condiţiile pentru existenţa contravenţiei stabilită prin procesul-verbal de constatare a fost întocmit de un organ necompetent. Este evident deci că Judecătoria Roman trebuia să anuleze actul administrativ pentru acest ultim motiv şi nu pentru inexistenţa contravenţiei.
[1] Aprobate prin Ordinul comun al ministrului muncii si ministrului sănătăţii nr. 34/60 din 20 februarie 1975.
[2] Jud. Roman, sent. civ. nr. 445 din 6 martie 1979 (nepublicată).
[3] Jud. Zalău, sent. civ. nr. 849 din 23 aprilie 1979 (nepublicată).
[4] Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1198 din 27 iunie 1979 (nepublicată).
[5] Jud. Roman, sent. civ. nr. 1960 din 28 august 1979 (nepublicată).
[6] Dispusă de Procuratura Locală Zalău în cursul cercetărilor penale privind împrejurările producerii accidentului de muncă sus-menţionat.
[7] A se vedea I. Iovănaş, Dreptul administrativ şi elemente ale ştiinţei administraţiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977, p. 231—232.
[8] Ibidem, p. 121.
[9] Ibidem, p. 123—125.
[10] Introdus prin H.C.M. nr. 1287/1973, publicat în „Buletinul Oficial“, I, nr. 155/1973.
[11] Devenit Legea nr. 68/1969 şi republicat în „Buletinul Oficial“, I, nr. 173/1973 în temeiul art. IV din Decretul nr. 562/1973.
[12] Menţionăm că activitatea de îndrumare şi control a Ministerului Muncii în domeniul protecţiei muncii ca şi de constatare a contravenţiilor, se asigură prin Inspecţia de Stat pentru Protecţia Muncii, care face parte, potrivit art. 17 al Decretului nr. 783/1969 din structura organizatorică a Ministerului Muncii şi care se compune din trei inspectorate generale pentru protecţia muncii, pe ramuri de activitate.
[13] Cum sînt cele ale art. 30 şi art. 32 şi următoarele C. pr. pen.
[14] Cu privire la accidentele de muncă şi bolile profesionale, a se vedea H.C.M. nr. 2896/1966 şi Normele emise, în aplicarea ei, în comun de Ministerul Muncii (nr. 44852 din 14 octombrie 1980) şi de Ministerul Muncii (nr. 44852 din 14 octombrie 1980) şi de Ministerul Sănătăţii (nr. 1413 din 22 octombrie 1980). Pentru literatura de specialitate, a se vedea Sanda Ghimpu, I. T. Ştefănescu, S. Beligrădeanu, Gh. Mohanu, Dreptul muncii. Tratat, vol. III, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 222—265 şi lucrările acolo citate.
