1. Consideraţii generale
Statul acordă o deosebită grijă şi atenţie educării tineretului ţării, în spiritul patriotismului socialist.
Aşa cum sublinia tovarăşul Nicolae Ceauşescu, secretar general al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, în cuvîntarea ţinută la Congresul al VIII-lea al Uniunii Tineretului Comunist din Republica Socialistă România din 23-26 martie 1966, „Socialismul creează cele mai prielnice condiţii pentru înflorirea personalităţii umane, pentru formarea unor oameni cu un larg orizont spiritual, deschizători de drumuri noi în ştiinţă, în artă, în cultură, promotori ai celor mai avansate idei ale epocii contemporane, militanţi neobosiţi pentru fericirea celor ce muncesc. Numai în orînduirea socialistă tineretul îşi poate pune pe deplin în valoare talentele şi capacităţile, îşi poate realiza aspiraţiile cele mai cutezătoare“[1].
Statul intervine direct pentru educarea tineretului, în spiritul devotamentului pentru patrie, al dragostei şi respectului faţă de muncă şi al apărării cuceririlor poporului muncitor.
Apărarea intereselor copiilor minori, principiu de ordin constituţional, este tradus şi realizat prin multiple dispoziţii legislative, dintre care unele în domeniul penal, civil, al Codului familiei, prevederilor sociale, Codului muncii şi altor acte normative.
Înfiinţarea casei copilului, ajutorul acordat copiilor aflaţi în plasament familial, alocaţia de stat, distincţia femeilor care au născut şi crescut mai mulţi copii, indemnizaţia pentru cel de-al treilea copil şi următorii, încadrarea în muncă cu jumătate de normă a femeilor cu copii sub 7 ani, trimiterea elevilor şi copiilor în staţiunile balneoclimaterice, în taberele de vară şi colonii, acordarea pe timpul şcolarizării din fondurile statului de burse şi sprijin material elevilor din şcolile profesionale şi tehnice, liceele de specialitate şi instituţiile de învăţămînt superior, toate aceste măsuri în ansamblu, exprimă grija pe care o acordă Partidul şi Guvernul făuririi noii generaţii.
2. Situaţia copilului minor în România burghezo-moşierească.
În România burghezo-moşierească, multă vreme durata zilei de muncă nu a fost reglementată. În 1894, în urma unor acţiuni greviste ale muncitorilor, se limitase timpul de muncă pentru copiii între 12-14 ani la 13½ ore pe zi, fără a se prevedea vreo limitare pentru ceilalţi muncitori[2].
Prelungirea zilei de muncă peste limitele de rezistenţă fizică şi morală normale a redus durata medie de viaţă a muncitorilor, a sporit morbiditatea şi a dus la degenerarea populaţiei din regiunile industriale.
Unele măsuri, izolate, s-au ocupat de anumite aspecte ale problemei ocrotirii muncii minorului. Astfel, legea „pentru înfiinţarea de căminuri de ucenici“, din 21 martie 1926, lasă iniţiativei particulare înfiinţarea unor astfel de cămine (art. 1), cărora le recomandă să se îngrijească şi de educaţia şi cultura ucenicilor, în spiritul, de bună seamă, al intereselor exploatatorilor (art. 9). De asemenea, legea „pentru ocrotirea muncii minorilor şi femeilor şi durata muncii“ din 13 aprilie 1928, deşi prevedea că în industrie şi comerţ nu puteau fi folosiţi minorii decît de la vîrsta de 14 ani, totuşi admitea folosirea minorilor începînd de la 12 ani. Apoi, deşi prin art. 9 din aceeaşi lege se prevedea că muncă de noapte este interzisă tinerilor sub 18 ani, totuşi aceasta era admisă în minele de cărbuni şi lignit, celor în vîrstă de 16-18 ani[3].
În societatea burgheză marea majoritate a copiilor săraci nu au putut urma nici învăţămîntul primar, întrucît mizeria îi împiedica pe mulţi părinţi să-şi trimită copiii la şcoală. Mulţi copii erau obligati de mici să-şi cîştige existenţa sau chiar să contribuie la întreţinerea familiei.
Dezvoltarea maşinismului în diferite ţări capitaliste a favorizat folosirea copiilor în uzine şi fabrici, care le epuizau forţele fizice, fiind în acelaşi timp expuşi pericolului de accidente.
3. Reglementarea juridică a muncii minorului în Republica Socialistă România.
Capacitatea deplină de exerciţiu începe de la data cînd minorul devine major, prin împlinirea vîrstei de 18 ani, sau mai devreme în cazul cînd minorul se căsătoreşte (art. 8 din Decretul nr. 31/1954).
Minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani are capacitatea de exerciţiu restrînsă, putînd săvîrşi anumite acte juridice cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui (art. 9 din Decretul nr. 31/1954).
Minorul sub 14 ani nu are capacitate de exercitiu, actele juridice încheiate de acesta fiind sancţionate cu nulitatea (art. 25 alin. 3 din Decretul nr. 32/1954).
Codul muncii interzice angajarea la lucru a tinerilor[4] sub 14 ani.
Minorul care a împlinit vîrsta de 16 ani poate încheia un contract de muncă cu o organizaţie socialistă, să devină membru al unei cooperative agricole de producţie sau al unor organizaţii cooperatiste, fără a fi nevoie de încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui (art. 10 din Decretul nr. 31/1954).
Minorul în vîrstă de 14-16 ani poate fi angajat, numai cu consimţămîntul părinţilor sau al tutorelui şi cu avizul medicului[5] (art. 86 C. muncii).
Acesta îşi exercită singur drepturile, execută obligaţiile izvorînd din contractul de muncă sau din calitatea de membru al unei cooperative agricole de producţie sau al altei organizaţii cooperatiste şi dispune de veniturile realizate din muncă efectuată.
Dispoziţiile art. 84 din Codul muncii subliniază că, tinerii au aceleaşi drepturi ca şi vîrstnicii, în ceea ce priveşte încheierea şi executarea contractului de muncă. Prin urmare, angajatul minor nu va putea fi remunerat cu un salariu mai mic decît cel prevăzut în statul de funcţii – corespunzător muncii prestate şi calificării sale profesionale – sub motivul că muncă sa nu ar fi de calitatea muncii prestate de un angajat major.
Codul muncii prevede reglementări speciale cu privire la muncă tinerilor, dictate de raţiuni de protecţie a muncii, de dezvoltarea lor fizică şi intelectuală.
Potrivit art. 85 din Codul muncii, „Tinerii nu pot fi repartizaţi la munci de noapte, decît în sectoarele de producţie ce se vor stabili prin decizia Ministerului Muncii şi Prevederilor Sociale[6], de acord cu Ministerul Sănătăţii şi Consiliul Central al Sindicatelor[7] şi numai dacă au împlinit vîrsta de 16 ani[8].
Tinerii sub 16 ani nu pot fi repartizaţi la munci grele şi la cele dăunătoare sănătăţii (art. 88 din Codul muncii).
Instrucţiunile nr. 1040 din 23 februarie 1967 ale Ministerului Sănătăţii şi Prevederilor Sociale, Comitetului de Stat pentru Problemele Organizării Muncii şi Producţiei şi ale Salarizării şi Consiliului Central al Uniunii Generale a Sindicatelor, prin anexa 1 şi 2, stabilesc categoriile de angajaţi, consideraţi că lucrează în munci grele sau vătămătoare sănătăţii, în ceea ce priveşte stabilirea dreptului la pensie. De asemenea, H.C.M. nr. 907/1956 enumeră muncile grele pentru stabilirea programului redus, iar H.C.M. nr. 1149/1968 stabileşte concediul suplimentar de odihnă.
În literatura juridică s-a susţinut că aceste tabele existente, ce cuprind enumerarea muncilor grele, se referă limitat la dreptul despre care este vorba în reglementarea din care tabelul face parte. Ca atare, în lipsa unei definiţii a noţiunii de muncă grea – în sensul art. 88 din Codul muncii – se ajunge la concluzia că numai medicul ar putea stabili dacă munca este sau nu indicată, ţinînd seama de starea sănătăţii angajatului în cauză[9].
Considerăm că această problemă trebuie să fie reglementată, stabilindu-se pe ramuri de activitate, muncile grele sau dăunătoare sănătăţii, la care nu pot fi repartizaţi minorii. Medicul nu poate fi în măsură a cunoaşte specificul şi natura muncii ce urmează a fi prestată de minor, spre a stabili dacă munca este sau nu indicată. Medicul ar putea aviza asupra sănătăţii şi dezvoltării fizice a minorului şi dacă acesta ar putea lucra în anumite condiţii de muncă.
Legislaţia muncii din diferite ţări socialiste cuprinde dispoziţii speciale cu referire la interdicţia folosirii minorilor în muncile grele sau vătămătoare, stabilindu-se muncile periculoase, insalubre sau vătămătoare la care nu pot fi expuşi minorii, fiindu-le total interzise[10].
Măsuri speciale cu privire la durata muncii şi a concediilor de odihnă stabilite pentru minori sînt înscrise în Codul muncii şi în alte acte normative din acest domeniu.
Durata timpului de lucru a minorului între 14-16 ani este de 6 ore pe zi[11], fără ca prin aceasta să se aducă o scădere asupra salariului cuvenit, fixat pentru calificarea profesională la care a fost angajat (art. 87 C. muncii).
Tinerii pînă la vîrsta de 18 ani beneficiază de un concediu de odihnă de 18-24 zile lucrătoare, în raport cu vîrsta (pînă la 16 ani 24 zile lucrătoare; de la 16-17 ani 21 zile lucrătoare, de la 17-18 ani 18 zile lucrătoare). La stabilirea duratei concediului de odihnă pentru tinerii în vîrstă de pînă la 18 ani se ia în considerare vîrsta pe care ei au avut-o la 1 ianuarie al anului calendaritstic (art. 1 alin. 2 şi 4 din Legea nr. 26/1967).
Durata şi programarea concediului de odihnă de 18-24 zile lucrătoare se stabileşte de conducerea instituţiei sau întreprinderii, de acord cu organul sindical, în funcţie de vîrstă, natura muncii, de interesele bunei desfăşurări a activităţii şi interesele angajaţilor, acor-dîndu-se de preferinţă în timpul verii[12]. Tinerii sînt îndreptăţiţi să beneficieze de concediul de odihnă cu această durată, chiar dacă au fost planificaţi să plece în concediu după data la care au împlinit 18 ani (avizul C.S.O.S., nr. 17865/985 din 27 noiembrie 1962).
Tot ca o măsură de protecţie a muncii, apărării sănătăţii şi dezvoltării fizice a minorului, concediile cuvenite tinerilor în vîrstă de pînă la 18 ani şi celor care lucrează în locuri cu condiţii deosebite de muncă, nu vor putea fi amînate şi reprogramate în anul următor pentru considerente legate de interesul serviciului sau al angajaţilor.
4. Reglementarea pregătirii profesionale şi a învăţămîntului şi prevederilor sociale în Republica Socialistă România
Una din marile înfăptuiri ale socialismului în România este dezvoltarea impetuoasă a învăţămîntului, care cuprinde un sfert din populaţie, progresul remarcabil al şcolii fiind factor de seamă al culturii şi civilizaţiei.
Contrastul între trecut şi prezent, mai ales în domeniul învăţămîntului, vorbeşte de la sine. În trecutul nu prea îndepărtat România număra peste 4 milioane de neştiutori de carte. Astăzi, aproape 4 milioane de copii şi tineri învaţă în şcoli şi facultăţi, iar toţi copiii ţării, fără excepţie, termină cel puţin 10 clase.
Numărul elevilor din învăţămîntul obligatoriu de cultură generală a crescut de peste 12 ori faţă de anul şcolar 1938-1939. Toţi elevii ţării primesc manuale gratuit, statul cheltuind pentru aceasta anual 135000000 lei[13].
Dreptul la învăţătură, principiu de ordin constituţional, este asigurat prin gratuitatea învăţămîntului de toate gradele, precum şi prin alte fonme de sprijin material, ca buna cazare în cămine, masa la cantine, manuale, echipament de practică, transport la practică în producţie şi în vacanţă, îngrijirea sănătăţii, odihnă în tabere, excursii[14]14). Pregătirea profesională şi ridicarea nivelului cultural al tinerilor constituie o permanentă preocupare, care se reflectă în multiple dispoziţii cu caracter legislativ.
Pentru calificarea unor muncitori necesari unităţilor de producţie sau de deservire a populaţiei, s-a organizat ucenicia la locul de muncă, pentru tineri în vîrstă de 15-18 ani, încadraţi în produţie, asigurîndu-li-se pregătirea practică şi teoretică necesară exercitării unei meserii[15].
Tinerii încadraţi în producţie, care doresc să-şi completeze studiile, fără a părăsi locul de muncă, pot urma învăţămîntul profesional şi învăţămîntul tehnic sau şcoala generală, cu îrrvăţămîntul fără frecvenţă sau seral (Legea nr. 11/1968 privind învăţămîntul din Republica Socialistă România).
Tinerii care studiază în învăţămîntul seral beneficiază de multiple înlesniri, ca: programarea în schimburi de producţie care să le permită frecventarea regulată a cursurilor, concediu fără plată de 30 de zile calendaristice pentru pregătirea şi prezentarea la examenul de bacalaureat, cadre didactice cu o bună pregătire profesională, pedagogică şi ideologico-politică şi stagiu la catedră[16].
O deosebită grijă este acordată dezvoltării fizice şi intelectuale a copiilor şi elevilor, fortificării celor debili şi anemici, prin organizarea de excursii, tabere de şcolari şi colonii de preşcolari, tabere de odihnă şi colonii în care sînt trimişi elevii şi copiii ce au nevoie de cură de aer sau heliomarină (H. C. M. nr. 500/1965).
Pentru elevii din învăţămîntul de toate gradele se organizează anual concursuri cultural-artistice, concursuri pe obiecte de specialitate, campionate şi concursuri sportive, la care se atribuie premii variind între 200-2500 lei[17].
Legea pensiilor în cadrul asigurărilor sociale de stat cuprinde dispoziţii de protecţie a minorilor, prin acordarea de pensii de invaliditate cauzată de accidente de muncă, boală profesională sau boală obişnuită[18].
În cazul decesului susţinătorilor minorilor, aceştia au dreptul la pensie de urmaş pînă la vîrsta de 16 ani sau pînă la terminarea studiilor, fără a depăşi vîrsta de 25 de ani (art. 30-31 Legea nr. 27/1966).
Vechimea în muncă se consideră perioada de timp cît s-a activat în calitate de angajat, indiferent de contractul de muncă, modul de remunerare a muncii şi durata timpului de lucru[19].
Timpul cît tînărul a activat ca practicant în atelierele şcolilor profesionale sau liceelor industriale, se consideră vechime în muncă, această perioadă trecîndu-se în cartea de muncă în vederea stabilirii dreptului de pensie[20].
5. Unele caracteristici cu privire la încheierea, executarea şi desfacerea contractului de muncă al angajatului minor
După cum am arătat, minorul sub 14 ani, neavînd capacitate de exerciţiu, nu poate încheia un contract de muncă, neputînd fi angajat la lucru. Minorul în vîrstă de 14-16 ani poate fi angajat, numai cu consimţămîntul părinţilor sau a tutorelui şi cu avizul medicului (art. 86 C. muncii).
Datorită capacităţii restrînse, transferarea angajatului minor în vîrstă de 14-16 ani, în interesul serviciului sau producţiei, sau la cerere, socotim că nu poate fi efectuată fără consimţămîntul acestuia, al reprezentanţilor legali ai minorului şi avizul medicului [21], ca elemente esenţiale pentru validitatea contractului de muncă.
Tinerii care nu au împlinit vîrsta de 18 ani, nu pot fi angajaţi în unităţi nucleare (art. 6 H.C.M. nr. 741/1961), în funcţii de gestionari (art. 3 H.C.M. nr. 463/1960) şi de conducători auto (art. 6 Decret nr. 328/1967).
În cazul cînd părinţii sau tutorele angajatului minor, între 14-16 ani, refuză a-şi da consimţămîntul la transfer pentru motive subiective şi care nu ar fi în interesul minorului, încuviinţarea autorităţii tutelare va înlocui acest consimţâmînt. Este de presupus că la această vîrstă, minorul îşi poate da seama dacă schimbarea locului şi condiţiilor de muncă, este de natură să corespundă intereselor şi însuşirilor sale. Autoritatea tutelară va putea interveni prin suplinirea acestui consimţămînt dacă va constata că transferarea este în interesul minorului[22].
În cazul angajaţilor minori între 14-16 ani, refuzul delegării – deşi delegarea este un act unilateral al aceluia care angajează – este justificat dacă se întemeiază pe avizul sau recomandarea medicului, refuzul motivat al părinţilor sau tutorelui angajatului minor sau pe alte motive în legătură cu pregătirea sa şcolară sau profesională.
Sancţiunile prevăzute de art. 175 din Codul muncii nu vor putea fi aplicate în aceste cazuri, refuzul apărînd ca justificat.
Părinţii, tutorii şi instituţiile care sînt însărcinate cu supravegherea normelor de protecţie a muncii, pot să ceară desfacerea contractului de muncă al angajatului minor, înainte de termen, atunci cînd continuarea lui ameninţă sănătatea minorului sau îi devine dăunătoare (art. 84 C. muncii).
Contractul de muncă încheiat pe durată nedeterminată de angajatul minor între 14-16 ani, socotim că nu poate fi desfăcut din iniţiativa lui, în condiţiile art. 19 din Codul muncii, decît cu consimţămîntul părinţilor sau tutorelui, acest consimţămînt fiind o condiţie esenţială pentru încheierea contractului de muncă.
Încetarea contractului de muncă al angajatului minor între 14-16 ani, prin acordul părţilor, va necesita şi consimţămîntul părinţilor sau tutorelui, întrucît, minorul avînd capacitate de exerciţiu restrînsă, încheierea şi desfacerea contractului de muncă este condiţionată de existenţa acestui consimţămînt (art. 10 Decret nr. 31/1954 şi art. 86 C muncii).
Codul muncii nu prevede reglementări speciale cu privire la desfacerea contractului de muncă al angajatului minor, de către acel care angajează, prin actul unilateral al acestuia.
Contractul de muncă încheiat de un minor sub 14 ani – în lipsa capacităţii de exerciţiu şi de folosinţă – este sancţionat cu nulitatea absolută (încălcarea dispoziţiilor art. 86 C. muncii şi art. 11 lit. a Decret nr. 31/1952).
Nulitatea absolută afectează şi contractele încheiate cu încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la protecţia muncii minorului în situaţiile amintite, cum ar fi angajarea unui minor sub vîrsta de 16 ani la munci grele sau dăunătoare sănătăţii, angajarea în unităţi nucleare sau în funcţia de conducător auco a unei persoane care nu a împlinit vîrsta de 18 ani sau angajarea unui minor în funcţia de gestionar.
Contractul de muncă încheiat cu un minor în vîrstă de 14-16 ani, fără consimţămîntul părinţilor sau -al tutorelui, este sancţionat cu nulitate relativă, ea putînd fi invocată numai de persoana cu capacitate juridică de exerciţiu restrînsă[23].
Declararea nulităţii unui contract lovit de nulitate absolută poate fi cerută de părţile contractante (unitatea socialistă şi angajatul) sau de orice altă persoană interesată (părinţii sau tutorul minorului, autoritatea tutelară, procurorul, forul tutelar al unităţii, sau alte organe care au atribuţii în legătură cu prevenirea accidentelor de muncă şi îmbolnăvirilor profesionale, asigurarea celor mai bune condiţii de muncă).
6. Răspunderea materială a angajatului minor
Codul muncii nu cuprinde dispoziţii speciale cu privire la răspunderea materială a minorului, iar practica judiciară în această materie este aproape inexistentă. Literatura juridică din revistele noastre de specialitate, cît şi cele străine, nu s-a ocupat în mod special de această particularitate a răspunderii materiale a angajatui.
Pentru ca minorul să răspundă sub aspect civil, pentru săvîrşirea faptelor ilicite menţionate sau din culpă, trebuie să aibă discemămînt.
Minorul sub 14 ani se prezumă că nu are discernămînt, nerăspunzînd din punct de vedere civil, pentru fapta sa ilicită, decît dacă se dovedeşte că a lucrat cu discernămmînt. Minorul care a împlinit 14·ani este responsabil din punct de vedere civil – existînd prezumţia relativă de răspundere civilă delictuală – care poate fi răsturnată dacă se face dovadă că nu a lucrat cu discernămînt în momentul săvîrşirii faptei[24].
În practica judiciară s-a pus problema dacă minorul angajat în funcţia de gestionar, cu încălcarea dispoziţiilor art. 3 din H.C.M. 463/1960 poate răspunde material de prejudiciul produs unităţii, pentru care a fost condamnat penal.
În opinia instanţei de fond, confirmată în instanţa de recurs, s-a susţinut că potrivit art. 3 şi 8 din Decretul nr. 31/1954 şi art. 129 din Codul familiei, minorul nu are capacitate de exerciţiu şi nu poate încheia acte de dispoziţie, deci de acceptare a unei gestiuni, decît prin părinţi şi cu încuviinţarea autorităţii tutelare. Înlăturînd răspunderea materială a inculpatului minor, instanţa a conchis cît urmează: să răspundă material cel care a luat măsura angajării lui în funcţia de gestionar.
Tribunalul Suprem a statuat că angajarea unui inculpat în vîrstă de 17 ani, în munca de gestionar, nu era condiţionată de încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, el avînd capacitatea de muncă, pe aceea de a executa obligaţiile ce-i revin din contractul de muncă şi pe aceea de a răspunde material pentru pagubele produse în legătură cu exercitarea obligaţiilor de serviciu[25].
Răspunderea materială a minorului, în acest caz, se naşte din fapta culpabilă cauzatoare de prejudicii şi, din moment ce instanţa de fond a reţinut că prin fapta sa culpabilă inculpatul a cauzat un prejudiciu unităţii, pentru care a fost condamnat penal cu mustrare, el nu poate fi exonerat de răspunderea materială a reparării prejudiciului, această răspundere izvorînd din săvîrşirea cu discernămînt a faptei cauzatoare de prejudiciu.
Răspunderea conducătorului unităţii care a angajat un gestionar fără a respecta dispoziţiile legale, are un caracter subsidiar, el fiind chemat să răspundă material atunci cînd repararea prejuidiciului nu s-a putut face de către gestionarul care a produs direct prejudiciul.
Mergînd pe linia celor stabilite de Tribunalul Suprem potrivit principiilor dreptului socialist – răspunderea materială fiind o răspundere specială care derivă din răspunderea civilă – principiile din dreptul comun cu referire la răspunderea minorului, se aplică şi în domeniul răspunderii materiale a angajatului minor.
De aci rezultă că angajatul minor va răspunde material pentru prejudiciile cauzate unităţii, existînd prezumţia relativă de răspundere.
Prezumţia răspunderii materiale a angajatului minor va putea fi răsturnată, în cazul cînd se va face dovadă că nu a lucrat cu discernămînt în momentul săvîrşirii faptei.
Credem că angajaţii minori care lucrează direct în productie, ucenicii elevii şcolilor profesionale, tehnice, care au calitatea de angajaţi, nu vor răspunde material pentru pagubele produse, în timpul practicii, în vederea însuşirii unei calificări sau meserii.
Pe timpul practicii ori însuşirii unei meserii sau calificări, ucenicii şi elevii nu dispun de cunoştinţe profesionale şi de experienţa necesară, pentru efectuarea unei munci sau îndeplinirea sarcinilor de serviciu. Ar fi deci injust a li se pretinde o diligenţă egală cu diligenţa impusă angajatului care posedă o calificare profesională.
Acţiunile greşite sau defectuoase ori inacţiunile producătoare de pagube datorate necunoaşterii, nepriceperii, nedibăciei, neatenţiei sau stîngăciei ucenicilor sau elevilor, inerente însuşirii unei meserii sau calificări, trebuie considerate ca scuzabile ei neputînd răspunde pentru repararea pagubei. Totodată, nu vor răspunde material, în cazul cînd paguba produsă se datorează lipsei de îndrumare, pregătire, instruire sau supraveghere pe timpul practicii sau procesului de învăţămînt, din partea personalului însărcinat în acest scop. În aceste cazuri răspunderea va cădea asupra angajaţilor însărcinaţi cu instruirea, supravegherea şi îndrumarea ucenicilor sau elevilor[26].
Am redat cîteva aspecte ale răspunderii materiale a minorului, care întregesc măsurile de proteguire specifice minorului în dreptul muncii.
*
Toate aceste măsuri de proteguire a minorului în ţara noastră sînt de natură să contribuie la creşterea şi educarea unui tineret viguros, harnic şi talentat, devotat patriei, poporului şi partidului, viitoarea greneraţie a României socialiste.
[1] Nicolae Ceauşescu, Cuvîntarea la Congresul al VIII-lea al Uniunii Tineretului Comunist, în „România pe drumul desăvîrşirii construcţiei socialiste“, vol. 1, Editura politică, Bucureşti, 1968, p. 311.
[2] A se vedea, Economia politică (manual), Editura politică, Bucureşti, 1963, p. 97.
[3] A se vedea D. Ionescu, Gh. Tuţui, Gh. Matei, Dezvoltarea constituţională a statului român, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p. 257.
[4] Codul muncii foloseşte termenul de „tineri“ referindu-se la angajaţii minori, întrucît după împlinirea vîrstei de 18 ani, nu mai există restricţii cu privire la folosirea muncii prestate de aceştia.
[5] Legislaţia muncii din U.R.S.S. admite angajarea la lucru a tinerilor care au împlinit vîrsta de 15 ani. Tinerii în vîrstă pînă la 18 ani nu pot fi angajaţi decît pe baza unui examen medical prealabil, iar în continuare, pînă la împlinirea vîrstei de 18 ani, sînt supuşi anual unui examen medical (A se vedea Bazele legislaţiei muncii a U.R.S.S., art. 54, în „Justiţia nouă“ nr. 5/1959, p. 955).
În R. S. Cehoslovacă minorul poate fi angajat la lucru după împlinirea vîrstei de 14 ani, însă se interzice folosirea la muncă a minorului sub 16 ani cu aplicarea salariului în acord (a se vedea art. 166 alin. 2 din Codul muncii 1966 în „Buletin du droit Tchécoslovaque“ – Buletinul dreptului cehoslovac – nr. 1-2/1966).
Organizaţia Internaţională a Muncii a stabilit vîrsta minimă de 14 ani pentru admiterea minorului în industrie şi în muncile din agricultură (Convenţiile nr. 5 şi 10/1921).
[6] Atribuţiile fostului Minister al Muncii şi Prevederilor Sociale au fost trecute, potrivit Decretului nr. 91/1951, asupra Ministerului Sănătăţii şi Prevederilor Sociale (în prezent Ministerul Sănătăţii), iar prin Legea nr. 21/1967, de înfiinţare a Ministerului Muncii, atribuţiile au trecut asupra acestuia.
[7] În prezent Consiliul Central al Uniunii Generale a Sindicatelor din Republica Socialistă România. Munca în timpul nopţii se consideră aceea prestată între orele 21-8 (art. 50 C. muncii).
[8] În R.D.G. se interzice repartizarea tinerilor sub 16 ani la diverse munci între orele 20-6. Munca de noapte este permisă pentru tineri între 16-18 ani în anumite cazuri de urgenţă, însă cu consimţămîntul părinţilor sau a tutorelui şi avizul medicului (art. 139 Codul muncii al.R.D.G. – 1965). În U.R.S.S., Bazele legislaţiei muncii (art. 57) prevăd că tinerii sub 18 ani nu pot fi repartizaţi a presta munci de noapte sau ore suplimentare (În „Justiţia nouă“ nr. 5/1959, p. 955).
[9] A se vedea, Sanda Ghimpu, Protecţia femeii în dreptul muncii, în „Revista română de drept“, nr. 8/1967, p. 48.
Afirmaţia se referă la femeile gravide, cele care alăptează sau cele suferinde. Dispoziţiile art. 88 C. muncii se referă şi la tinerii sub 16 ani în sensul că aceştia nu pot fi repartizaţi la munci grele şi dăunătoare sănătăţii.
[10] A se vedea codurile muncii din U.R.S.S. (art. 129 şi altele), R. S. Cehoslovacă (art. 168), R.D.G. (art, 139).
[11] Legislaţia muncii din U.R.S.S. stabileşte durata timpului de lucru pentru minorii între 15-16 ani de 4 ore pe zi, iar între 16-18 ani de 6 ore pe zi. În R.D.G. durata timpului de lucru pentru minorii care nu au împlinit 16 ani, este de 42 ore săptămînal, respectiv 7 ore pe zi (art. 67 C. muncii, R.D.G. 1965). Codul muncii din R.S. Cehoslovacă stabileşte durata timpului de lucru pentru minorii sub 15 ani, la 36 ore pe săptămînă, respectiv 6 ore pe zi (art. 83, alin 2).
[12] Legislaţia muncii din U.R.S.S., stabileşte pentru angajaţii minori pînă la 18 ani, un concediu de odihnă de o lună calendaristică pe an, care se acordă în timpul verii (Decizia din 15 august 1956 a Prezidiului Sovietului Suprem, cit. de A. Estraih, loc. cit., p. 54). Codul muncii din R.S. Cehoslovacă (1966) stabileşte, pentru minerii sub 16 ani, un concediu de odihnă de 3 săptămîni (art. 101); de asemenea, Codul muncii din R.D.G., un concediu de odihnă de 21 zile lucrătoare pentru minorii sub 16 ani şi 18 zile pentru cei între 16-18 ani art. 139 alin. ultim).
[13] Din Raportul Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist, în „Congresul al VIII-lea al Uniunii Tineretului Comunist“, Editura politică, Bucureşti, 1966, p. 26.
[14] În Legea nr. 11/1968 învăţămîntul cuprinde: învăţămîntul preşcolar (copii de 3-6 ani); învăţămîntul obligatoriu de cultură genenală; învăţămîntul liceal; învăţămîntul profesional şi învăţămîntul tehnic; învăţămîntul superior: învăţămîntul postuniversitar. A se vedea şi H.C.M. nr. 1054/1962, modificată prin H.C.M. nr. 2424/1967 privind acordarea de drepturi şi alte forme de sprijin material studenţilor.
[15] A se vedea H.C.M. nr. 981/1967. Potrivit art. 8 şi 10, ucenicii, pe timpul pregătirii practicii în producţie, primesc indemnizaţii lunare, echipament şi material de protecţie, iar pe timpul pregătirii teoretice, întreţinerea gratuită (cazare şi masă la cantină), manuale şcolare şi material pentru studiu.
[16] A se vedea Legea nr.11/1968 privind învăţământul şi H.C.M. nr. 2565/1966 privind organizarea învăţămîntului seral, în care sînt admişi muncitorii absolvenţi ai şcolii generale sau ai altor şcoli echivalente, încadraţi în producţie în meseria pentru care urmează a fi şcolarizaţi.
[17] A se vedea H.C.M. nr. 35/1966 referitoare la organizarea, desfăşurarea concursurilor şi campionatelor şcolare, în care se prevede că elevii participanţi beneficiază de transport, cazare în cabane şi hoteluri, alocaţii de hrană, cheltuieli pentru acţiuni cultural-educative (vizionări de spectacole, vizite, excursii), premii în obiecte.
[18] Potrivit art. 18 din Legea nr. 27/1966, pensia de invaliditate cauzată prin accident de muncă sau boală profesională, se acordă fără a se cere îndeplinirea vreunei condiţii de vechime. Acest drept se acordă şi studenţilor şi elevilor care fac practică profesională. Pensia de invaliditate cauzată de un accident în afară de muncă sau boală obişnuită se acordă cu condiţia ca angajatul, pînă la 20 de ani, să aibă o vechime în muncă de cel puţin un an, la data ivirii invalidităţii (art. 23-24). A se vedea şi art. 28 din Legea nr 14/1968 privind organizarea şi funcţionarea cooperativelor meşteşugăreşti.
[19] Ne referim la tinerii între 14-16 ani care au durata de lucru de 6 ore pe zi (art. 87 C. muncii) cei care fac practică din şcolile profesionale tehnice, ucenicii care se califică la locul de muncă remuneraţi în condiţiile H.C.M. 981/1967.
[20] A se vedea art. 30 lit. h şi art. 32 lit. b din H.C.M. nr. 252/1967, privind pensiile de asigurări sociale şi pensia suplimentară. Din interpretarea acestor texte, rezultă că perioada de timp în care un ucenic, practicant sau elev, a primit salariu se consideră vechime în muncă.
[21] S-ar putea crede că în caz de transferare nu ar fi nevoie de avizul medicului care, iniţial, la angajarea minorului între 14-16 ani s-a referit la starea sănătăţii şi dezvoltarea fizică a minorului. Totuşi acest aviz se impune, în caz de transferare, întrucît prin schimbarea locului de muncă şi al felului muncii, s-ar putea crea condiţii necorespunzătoare dezvoltării fizice sau intelectuale a minorului.
[22] Potrivit art. 102 C. fam., autoritatea tutelară poate da încuviinţarea copilului minor, după împlinirea vîrstei de l4 ani, să-şi schimbe felul învăţăturii ori pregătirii profesionale stabilite de părinţi sau să aibă locuinţa pe care o cere desăvîrşirea învăţăturii ori pregătirii sale profesionale. Considerăm că autoritatea tutelară poate interveni şi în aceste cazuri, cînd schimbarea locului de muncă şi a condiţiilor de muncă este în interesul minorului.
În U.R.S.S., funcţionează comisiile pentru problemele minorilor şi protecţia drepturilor de muncă ale minorilor, pe lîngă comitetele executive ale sfaturilor populare, orăşeneşti şi raionale. Angajarea, transferarea şi desfacerea contractului de muncă al angajatului minor este condiţionată de acordul acestor comisii, ţinîndu-se seama numai de interesele minorului şi protecţia acestuia (A se vedea L. Smirnova, Komisii po delam nesoverşennoletnih i ohrana trudovîh prav podrostkov (Comisiileîn problema minorilor şi protecţia dreptului de muncă al minorilor), în „Sovetskaia iustiţia“ nr. 9/1967, p. 18).
[23] A se vedea în acest sens, D. Gherasim, Teoria nulităţilor în materia contractului de muncă, în „Justiţia nouă“ nr. 2/1965, p. 73.
[24] A se vedea D. Andrei, Unele aspecte în legătură cu responsabilitatea civilă a minorilor pentru daunele produse prin infracţiune, în „Justiţia nouă“ nr. 9/1966, p. 31.
[25] A se vedea Trib. Suprem, col. pen., dec. nr.237/1961, în Culegere de decizii 1961, p.387.
[26] A se vedea L. Miller, Examen teoretic al practicii judiciare în dreptul muncii, în „Studii şi cercetări juridice“ nr. 2/1966, p. 356 şi V. Pătulea, Răspunderea studenţilor şi elevilor aflaţi la practică pentru prejudiciile cauzate organizaţiilor socialiste, în „Revista română de drept“ nr. 2/1967, p. 101-102.
