De curînd, o instanţă penală a fost confruntată cu o problemă inedită de drept al muncii, de a cărei rezolvare depindea corecta încadrare a infracţiunilor săvîrşite de inculpaţi.
În cauză, la 29 martie 1984, în temeiul art, 15 din Decretul nr. 93/1984, doi zidari au încheiat un contract de acord global cu o staţiune de maşini agricole pentru executarea unui obiectiv de investiţii.
Prin acest contract, cele două persoane fizice menţionate au fost desemnate ca şefi de echipă, avînd, între altele, îndatorirea de a întocmi pontajul (prezenţa) celor 13 muncitori în subordine şi de a indica datele (elementele) necesare elaborării statelor de plată pentru muncitorii respectivi.
În intervalul martie 1984-iulie 1985, cei doi zidari, în calitatea lor de şefi de echipă, au înscris în actele de prezenţă (pontaj) şi în cele de evidenţă a muncii prestate, fie persoane care nu au efectuat vreo muncă, fie altele care au lucrat intervale de timp mai reduse decît cele trecute în actele amintite, în timp ce alţi muncitori, care au prestat efectiv muncă, ori nu au fost pontaţi deloc sau au fost trecuţi cu ore prestate şi lucrări executate inferioare celor real îndeplinite.
În felul acesta, cei doi zidari au încasat – în numele celor trecuţi fictiv, în total sau în parte, în foile de pontaj – suma de 47945 lei.
Dispunîndu-se trimiterea în judecată penală a celor două personae vinovate, judecătoria[1], retinînd starea de fapt indicată, consideră că natura juridică a contractului, încheiat de inculpaţi cu unitatea, este civilă, iar nu de muncă, fiind în prezenţa unui contract – civil – de antrepriză. Drept urmare, prima instanţă ajunge la concluzia că avutul obştesc, în speţă, nu fusese păgubit, de vreme ce între muncitorii care au prestat munca – fără a fi fost pontaţi şi retribuiţi ori acestea s-au efectuat doar în parte – şi unitate nu există nici un raport juridic.
Aşa fiind, inculpaţii au fost condamnaţi pentru săvîrşirea infracţiunii de fals intelectual (art, 289 alin. 1 C. pen.), cu aplicarea art. 41 alin. 2 din acelaşi cod (infracţiune continuată) şi fără obligarea lor la despăgubiri către S.M.A.
Dimpotrivă, tribunalul judeţean, admitînd recursul procuraturii locale, a statuat că între unitate (S.M.A.) şi cei ce au prestat muncă au existat – în temeiul contractului încheiat de cei doi inculpaţi şi S.M.A., conform art. 15 alin. 1 din Decretul nr. 93/1984 – raporturi juridice de muncă. În consecinţă, „sumele încasate de inculpaţi în numele celor trecuţi fictiv pe state, deci care nu au prestat muncă, constituie prejudiciu în dauna avutului obştesc“[2], motiv pentru care, admiţîndu-se recursul, ei au fost condamnaţi pentru săvîrşirea infracţiunii de înşelăciune calificată în dauna avutului obştesc cu consecinţe grave (art. 229 alin. 2 C. pen.), cu aplicarea art. 41 alin. 2 din acelaşi cod, fiind, totodată, obligaţi să plătească, în solidar, despăgubiri civile în sumă de 47 945 lei, cu dobîndă de 6% pe an (care curge de la data ultimului act de însuşire şi pînă la achitarea integrală a sumei) către S.M.A., constituită ca parte civilă.
Aderînd, întru totul, la soluţia tribunalului judeţean – în sensul că între S.M.A., cei doi inculpaţi, precum şi restul muncitorilor care şi-au desfăşurat activitatea de constructori pentru realizarea obiectivului contractat, exista raporturi juridice de muncă, iar nu civile -, în cele ce urmează fundamentăm mai pe larg această rezolvare, dat fiind că motivarea instanţei, deşi corectă, nu ni se pare totuşi îndestulătoare, ea fiind axată pe situaţia de fapt[3] şi nu pe consideraţii de principiu.
În prealabil, precizăm că Decretul nr. 93/1984 privind retribuirea în acord global a personalului muncitor din activitatea de construcţii montaj, prin preluarea lucrărilor în antrepriză, în art. 15 alin. 1 statornicea că „unităţile socialiste“ pot executa unele lucrări de construcţii montaj în regie proprie, prin contract de acord global, cu colective de oameni ai muncii din aceste unităţi sau prin angajarea directă de echipe de constructori“.
Deşi acest decret este abrogat expres prin art. 7 alin 2 din Decretul nr. 1 din 1986[4], totuşi problema se pune, şi în prezent, în aceiaşi termeni, deoarece dispoziţiile art. 15 alin. 1 din Decretul nr. 93/1984 sînt preluate, într-o formula identică, de către pct. 15 alin. 1 din Anexa nr. 20 la Decretul nr. 161/1986.
1. Atît Decretul nr. 93/1984, cît şi, ulterior, Decretul nr. 161/1986, prevăd după cum am menţionat, că unităţile socialiste încheie contracte de acord glob „cu colective de oameni ai muncii din aceste unităţi sau prin angajarea directa de echipe de constructori“ pentru executarea unor lucrări de construcţii-montaj în regie proprie, ceea ce, prin ipoteză, exclude efectuarea lor în antrepriză, indiferent dacă antreprenor ar fi o persoană juridică (unitate socialistă) sau una ori mai multe persoane fizice.
Ca atare este de plano imposibilă calificarea contractului încheiat înttre S.M.A. şi cei doi inculpaţi drept un contract civil de antrepriză.
De altfel, nici nu se poate concepe că legiuitorul, atît în anul 1984, cît în 1986, a dorit ca lucrările respective sa nu fie contractate în antrepriză cu unităţile socialiste, dar să fie contractate în antrepriză cu personae fizice (particulari).
În esenţă deci, executarea lucrărilor „în regie proprie“ de către o unitate socialistă presupune, cu necesitate, efectuarea lor cu personalul ei muncitor, deci cu persoane care se află în raporturi juridice de muncă – iar nu civile – beneficiarul.
2. Dat fiind că, în concepţia legislaţiei actuale, după cum s-a accentuat, justificat, acordul global nu constituie doar o formă de retribuire a muncii ,,ci în egală măsură, şi un mod de organizare a muncii, o instituţie complexă ...“[5], expresia „contracte de acord global“, vizează, în prezent, două categorii diferite de contracte şi anume:
- contracte economice de antrepriză, între unităţile socialiste constructoare şi cele beneficiare, denumite contracte ferme „de execuţie în acord global, prin preluarea în antrepriză a lucrărilor de construcţii-montaj pentru obiectivul de investiţi (Decretul nr. 139/1984; pct. III din anexa nr. 20 la Decretul nr. 161 din 1986):
- contracte de drept al muncii, accesorii (adiţionale) la contractele individuale de muncă, reglementate potrivit legislaţiei muncii (art, 12 alin. 1 lit. a din Legea nr. 57/1974, republicată la 23 iulie 1980; art. 19-20 din Legea nr. 1/1986), care se încheie în vederea stabilirii drepturilor de retribuire în acord global, după caz, între formaţiile de lucru şi conducerea subunităţilor din care fac parte, precum şi de acestea din urmă cu conducerea întreprinderii; în sfîrşit, întreprinderile încheie contracte de acord global „cu conducerea centralei de care aparţin“ (art. 19 alin 1 din Legea nr. 1/1986)[6].
Tocmai această împrejurare (expresia contracte de acord global priveşte, deopotrivă atît contracte economice, cît şi de drept al muncii) a generat eroarea instanţei de fond, care a considerat că, în speţă, am fi în prezenţa unui contract civil de antrepriză, încheiat între unitate şi cei doi inculpaţi.
3. Distincţia formulată în textele la care ne-am referit din Decretul nr. 93 6 din 1984 şi nr. 161/1986 (contractele de acord global, în cazul executării unor lucrăr în regie proprie se încheie fie „cu colective de oameni ai muncii“ din unitate beneficiară, fie „prin angajarea directă de echipe de constructori“), ridică întrebarea de ce a fost necesară o atare diferenţiere, de vreme ce, în ambele ipoteze, sîntem în prezenţa unor raporturi juridice de muncă.
Explicaţia este simplă: în prima situaţie decretele au în vedere cazurile în care obiectivul de investiţii se poate realiza de către unitatea beneficiară cu personalul ei, existent în perioada începerii lucrărilor. Dacă acest personal este insuficient ori, mai ales, nu are calificare în domeniul lucrărilor de construcţii montaj, atunci devine aplicabilă ipoteza a doua a textelor („angajarea directă de echipede constructori“), aşadar, încheierea unor contracte de muncă – de data aceeasta însă pe durată determinată; art. 70 alin. 2 din Codul muncii -, ad hoc, pentru realizarea lucrărilor de investiţii respective „în regie proprie“.
În consecinţă, în această din urmă ipoteză, unitatea, mai întîi, încheie contractele individuale de muncă, pe durată determinată[7], cu muncitorii (şi, eventual, cu alte categorii de personal, ca, de pildă, maieştri, tehnicieni, ingineri etc.) care vor executa obiectivul de investiţii.
Ulterior – practic, uneori, chiar concomitent – între unitate (sub unitate) şi formaţiile (formaţia) de lucru alcătuită din personalul amintit se încheie contractul de acord global (art. 19 alin. 1 din Legea nr. 1/1986; art. 12 alin. 1 lit. a din Legea nr. 57/1974), adiţional contractelor individuale de muncă, încheiate pe durată determinată de fiecare membru al acelor formaţii de lucru.
Împrejurările judicios reţinute de Tribunalul Judeţean Constanţa, în sensul că, în speţă – şi, adăugăm noi, în toate cazurile de aceiaşi natură -,unitatea întocmea statele de plată a retribuţiilor şi pentru personalul afectat executării lucrarilor de construcţii-montaj în regie proprie, constituie rezultanta necesară – iar nu motivarea – a faptului că, în ambele ipoteze avute în vedere de Decretele nr. 93/1984 şi nr. 161/1986, lucrările respective se realizează numai cu personalul muncitor al unităţii beneficiare şi niciodată prin încheierea unor contracte civil de antrepriză cu persoane fizice.
4. Se înţelege că atît şefii formaţiilor de lucru – care încheie contracte de acord global -, cît şi membrii acestor formaţii, fiind persoane încadrate în temeiul unui contract de muncă încheiat pe durată determinată, nu numai retribuirea lor, dar şi încheierea contractului se face cu stricta respectare a normelor dreptului muncii.
Aşadar încadrarea muncitorilor calificaţi, cît şi a personalului de specialitate, pentru executarea în regie proprie a lucrărilor de construcţii montaj, în principiu, are loc numai prin examen sau concurs (art. 7 din Legea nr. 12/1971)[8] perioada lucrată în atare condiţii constituie vechime în muncă, utilă la stabilirea drepturilor de pensie (art. 137 alin. 1 din Codul muncii; art. 9 alin. 1 din Legea nr. 3/1977), ce se înregistrează în carnetul de muncă (Decretul nr. 92/1976) etc.
5. Desigur, din moment ce, pentru motivele arătate, între unitate S.MA şi muncitorii cărora, datorită faptelor penale săvîrşite de inculpaţi, nu li s-ar plătit – în total ori în parte – drepturile de retribuire, existau raporturi juridic de muncă, soluţia tribunalului judeţean este judicioasă, întrucît acei muncitorii puteau oricînd, în limita termenului de prescripţie extinctivă de trei ani (art. 17 alin. 2 din Codul muncii), să solicite obligarea unităţii la plata drepturilor din retribuire de care au fost frustaţi din motivele arătate, ţinîndu-se seama şi din faptul că renunţarea la acele drepturi este inadmisibilă art. 18 din Codul muncii.
Pe de altă parte, chiar dacă dreptul la acţiune cu privire la retribuţiile respective ar fi fost prescris – în total sau în parte – [9], sumele în discuţie aparţineau unităţii (care, la rîndul ei, era obligată să le verse la bugetul de stat, în condiţiile Decretului nr. 219/1960), iar nu inculpaţilor.
[1] Jud. Constanţa, sent. civ. nr. 2462 din 3 decembrie 1986 (nepublicată).
[2] Trib. Jud. Constanţa, dec. pen. nr. 426 din 28 aprilie 1987 (nepublicată).
[3] Redăm mai jos motivare a instanţei de recurs sub acest aspect: „Contractul intervenit între părţi, deşi deficitar, deoarece nu se întocmiseră formalităţile de verificare a calităţii persoanelor încadrate, prezintă însă elementele contractului de muncă şi aceasta rezultă din prevederile pe care le cuprind precum şi din modul în care a fost executat.
Astfel, în contract se arată, printre altele, că pentru plata lucrărilor vor face state de plată, iar acestea au fost întocmite de contabilitatea unităţii, pe baza datelor furnizate de inculpaţi.
În aceste state, vizate de organul competent, trebuiau trecute, nominal, persoanele care au lucrat, ce anume lucrări au efectuat, sumele ce li se cuvin conform sistemului de retribuire, după cantitatea, calitatea şi importanţa socială muncii şi, conform statelor astfel întocmite, se ridicau banii din bancă şi se face plata muncitorilor care erau obligaţi să semneze de primirea sumelor.
Or, toate acestea (justificarea lucrărilor pe măsura efectuării lor, cu indicare concretă a persoanelor ce le-au efectuat, justificarea sumelor ce li se cuvin prin semnarea statelor de plată, neputîndu-se obţine o retribuţie fără o muncă socialmente utilă şi efectiv prestată), sînt proprii contractului de muncă şi nu celui de antrepriză“.
[4] Decretul nr. 161/1986 pentru aprobarea criteriilor specifice privind organizarea şi retribuirea muncii în acord global şi în acord direct pe ramuri şi sectoare de activitate (,,Buletinul oficial“, I, nr. 28 din 12 mai 1986) a fost emis în vedere aducerii la îndeplinire a unor prevederi din Legea nr. 1/1986 privind retribuire în acord global şi în acord direct a personalului muncitor.
[5] V. Dorneanu, Probleme juridice în legătură cu retribuirea în acord global şi în acord direct, în ,,Revista română de drept“ nr. 7/1987, p. 33-34.
[6] Cu privire la caracterul accesoriu (adiţional) la contractul individual de muncă al contractului de acord global, a se vedea: S. Ghimpu, I. T. Ştefănescu, Ş Beligrădeanu, Gh. Mohanu, Dreptul muncii. Tratat, vol. I şi III, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978 şi 1982, p. 262-263 şi p. 51; G. Ioan. Reglementăr inoi privind perfecţionarea sistemului de retribuire a muncii şi majorarea retribuţiei personalului muncitor, în ,,Revista română de drept“ nr. 12/1983, p. 17; Gh. Brehoi, Prestarea şi retribuirea muncii în acord global, în ,,Revista română de drept“ nr. 4/1984, p. 8.
Desigur, se poate discuta dacă sîntem în prezenţa unor contracte de drept al muncii în ipoteza contractelor de acord global încheiate între subunitate şi întreprindere ori, mai ales, între întreprindere şi centrală, ţinîndu-se seama de părţile contractante.
Apreciem totuşi că şi în aceste situaţii caracterul contractelor este tot de drept al muncii, de vreme ce prin ele se stabilesc - ca şi în ipoteza contractelor dintre formaţia de lucru şi subunitate - drepturile de retrbuire în acord global pentru diferite categorii de personal.
[7] Desigur, şi aceste contracte de muncă trebuie întocmite numai în formă scrisă(art, 64 alin. 1 din Codul muncii; art. 6 din Legea nr. 1/1970), dar forma scrisă nu este o condiţie ad validitatem.
Obligativitatea încheierii contractului de muncă în formă scrisă este prevăzută şi de Cap. II al Indrumarului nr. 53052/1985 elaborat de Ministerul Muncii şi Consiliul Central al Uniunii Generale a Sindicatelor în temeiul art. 23 din Legea nr. 1/1970.
[8] Cu privire la faptul că şi pentru personalul calificat încadrat pe durată determinată – dar nu pe postul unui titular care lipseşte temporar – încheierea contractului de muncă, de regulă, este condiţionată de susţinerea examenului ori concursului, a se vedea Ş. Beligrădeanu, Încadrarea şi promovarea în muncă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 49.
[9] La data soluţionării definitive a litigiului discutat (28 aprilie 1987), practice erau prescrise doar pretenţiile cu privire la drepturile de retribuire aferente perioadei 29-31 martie 1984 (contractul de acord global încheindu-se la 29 marţi 1984), drepturile pe aprilie 1984 (şi în continuare, pînă în iulie 1985, cînd a lua sfîrşit activitatea infracţională a inculpaţilor) fiind exigibile la data rezolvării de finitive a cauzei penale examinate în prezentul studiu.
