1. Codul de procedură civilă reglementează amănunţit, în art. 49—66, formele de participare a terţelor persoane în procesul civil.
Instituţia participării terţelor persoane în procesul civil prezintă o importanţă deosebită. Prin soluţionarea într-un singur cadru procesual a mai multor raporturi juridice conexe, se preîntîmpină posibilitatea pronunţării unor hotărîri judecătoreşti contradictorii, se face economie de timp şi de bani, se realizează o mai bună administrare a justiţiei. Sînt motive care justifică reglementarea acestei instituţii procesuale şi în viitorul Cod de procedură civilă.
Legislaţia noastră socialistă consacră, pe lingă formele clasice, şi unele forme speciale de participare a terţelor persoane într-un proces în curs de judecată între alte părţi[1]. În acest sens, art. 8 din Legea nr. 1/1967 admite posibilitatea introducerii, în litigiul dintre cel vătămat printr-un act administrativ ilegal şi organul administrativ pîrît, a funcţionarului care poartă răspunderea pentru emiterea acelui act. Tot astfel, Regulile procedurii arbitrale consacră posibilitatea introducerii în procesul arbitrai a unor terţe organizaţii socialiste, ca urmare a iniţiativei organului arbitrai.
În ceea ce priveşte participarea terţelor persoane în litigiile de muncă, legislaţia în vigoare nu conţine prevederi speciale. În lipsa unei reglementări exprese, practica judiciară şi-a adus o preţioasă contribuţie la stabilirea domeniului de aplicare al acestei instituţii procesuale.
În prezentul studiu, ne-am propus o scurtă prezentare a formelor de participare a terţelor persoane în litigiile de muncă, în lumina practicii judiciare actuale, prilej cu care vom formula şi unele propuneri de lege jerenda privitoare la reglementarea acestei instituţii în viitoarea legislaţie procesuală.
2. Cu toate că dispoziţiile Codului de procedură civilă se aplică şi litigiilor de muncă (art. 721 C. pr. civ. şi art. 187 din Codul muncii), ceea ce înseamnă că, în principiu, sînt admisibile cererile de participare a terţelor persoane în aceste litigii, totuşi, în practica judiciară, s-a ţinut seama de specificul raporturilor juridice de muncă[2].
Participarea terţelor persoane în litigiile de muncă prezintă anumite particularităţi, care sînt determinate de calitatea părţilor şi de obiectul acestor litigii. Astfel, într-un litigiu de muncă, pot figura ca părţi numai o persoană care încadrează în muncă (cel mai adesea, o unitate socialistă) şi o persoană încadrată în muncă. De asemenea, în ceea ce priveşte obiectul, acesta se referă la drepturile şi obligaţiile părţilor în legătură cu încheierea, executarea sau încetarea contractului individual de muncă.
Datorită acestor particularităţi, pretenţiile care pot fi formulate în cadrul 1 litigiilor de muncă nu pot izvorî decît din raporturile juridice de muncă.
În legătură cu posibilitatea formulării unor cereri de participare a terţelor persoane în litigiile de muncă, sub imperiul vechiului Cod al muncii, Plenul Tribunalului Suprem a statuat, prin decizia de îndrumare nr. 34/1963, că, în aceste litigii, sînt admisibile numai cererile de intervenţie accesorie. Această decizie de îndrumare este considerată a fi rămas fără aplicare ca urmare a modificărilor intervenite în legislaţie. Ne-am referit totuşi la aceasta, întrucît, după opinia noastră, unele din raţiunile care au determinat soluţiile instanţei noastre supreme se menţin şi sub imperiul legislaţiei în vigoare (în special, în ceea ce priveşte inadmisibilitatea formulării în litigiile de muncă a cererilor de intervenţie principală şi de chemare în garanţie).
Sub imperiul actualei legislaţii, Tribunalul Suprem, referindu-se la posibilitatea formulării cererilor de intervenţie accesorie, a hotărît. prin decizia de îndrumare nr. 3/1976, că: „în litigiile de muncă se poate face cerere de intervenţie accesorie, în cazurile în care o altă persoană încadrată în aceeaşi unitate are interesul de a se alătura fie unităţii pîrîte, fie reclamantului, pentru a contribui la soluţionarea justă a unor împrejurări care o interesează şi pe ea“[3].
O persoană încadrată in muncă poate interveni în interesul uneia din părţi, în cazul litigiilor de muncă privitoare la desfacerea contractului de muncă, în litigiile privitoare la răspunderea materială şi în cele referitoare la obligaţia legată de restituire[4].
Astfel, în ceea ce priveşte prima situaţie, menţionăm că, potrivit dispoziţiilor Codului muncii (art. 136 alin. 3), persoana care a determinat cu rea-credinţă aplicării măsurii desfacerii contractului de muncă răspunde material, disciplinar sau penal. Aşa fiind, această persoană are interesul de a interveni în litigiul de muncă în interesul unităţii, spre a dovedi temeinicia şi legalitatea măsurii desfacerii contractului de muncă. În acest fel, intervenientul evită posibilitatea tragerii la răspundere faţă de unitate.
O a doua ipoteză, în care intervenţiile accesorii sînt admisibile, se referă la răspuderea materială. În litigiile privind contestaţii împotriva deciziilor de imputare intervenienţi pot fi cei care au înlesnit producerea pagubei, ei avînd interesul de a dovedi nevinovăţia autorului direct[5]. Aceasta, deoarece, în măsura în care intervenienţii reuşesc să facă dovada nevinovăţiei autorului direct, răspundereasubsidiară nu mai operează.
O a treia ipoteză, în care intervenţiile accesorii sînt admisibile, se referă la situaţia de restituire. Articolul 106 din Codul muncii reglementează obligaţia persoaneiîncadrate în muncă de a restitui unităţii sumele pe care le-a primit, fără a fi fost datorate legal, de a plăti unităţii contravaloarea bunurilor primite şi care nu mai pot fi restituite în natură, precum şi obligaţia de a plăti contravaloarea serviciilor care i-au fost prestate, fără să fi fost îndreptăţită la acestea. Dacă paguba cauzată unităţii nu mai poate fi recuperată de la beneficiar, persoana vinovată de plata sumelor, predarea bunurilor ori prestarea serviciilor, va atrage răspundere materială subsidiară, ea urmînd a răspunde de paguba produsă.
De aceea, persoana care urmează să răspundă subsidiar are interesul de a interveni fie în interesul beneficiarului, pentru a dovedi legalitatea plăţilor efectuate, a predării bunurilor ori a prestării serviciilor, fie în interesul unităţii, spre a arăta că paguba poate fi recuperată direct de la beneficiar.
Cu privire la cererea de intervenţie accesorie formulată în cadrul unui conflict muncă, trebuie să precizăm că aceasta poate fi promovată numai dacă are aceleaşi condiţii de fond şi de formă pe care trebuie să le îndeplinească intervenţia accesorie în procesul civil. De asemenea, terţul intervenient devine parte în proces, avînd o poziţie subordonată activităţii procesuale a părţii de partea căreia a intervenit.
Instanţa noastră supremă, prin decizia de îndrumare nr. 3/1976 sus-menţionată s-a referit şi la o altă formă de participare a terţelor persoane în litigiile de muncă
Astfel, s-a statuat că, în toate situaţiile în care o terţă persoană ar putea formula o cerere de intervenţie în interesul uneia din părţi, „...unitatea are şi ea dreptul introducă în cauză pe cel ce a determinat, cu rea-credinţă, desfacerea contractului de muncă sau a înlesnit producerea pagubei ori a dispus efectuarea concedierii nelegale, pentru a-i face opozabile probele administrate“[6].
Opinăm că intervenţia accesorie formulată în cadrul litigiilor de muncă nu este decît o formă clasică de participare a terţelor persoane în proces, a cărei specificitate constă numai în domeniul său limitat de aplicare, intervenţia la cererea unităţii constituie o formă specifică de participare a terţelor persoane în litigiile de muncă.
În legătură cu intervenţia la cererea unităţii, se ridică şi problema de a stabili care este poziţia procesuală a terţului introdus în cauză prin acest mijloc procedural. După părerea noastră, terţul devine parte în proces avînd o poziţie procesuală independentă de a celorlalţi participanţi. Astfel, terţul va putea va putea propune dovezi, chiar dacă unitatea care a solicitat introducerea sa în cauză nu ar formula vreo cerere de probe. De pildă, în cadrul unui litigiu privitor la realizarea obligaţiei de restituire, terţul introdus va putea dovedi că sumele plătite, bunurile predate ori serviciile prestate sunt datorate de către unitate. Cu toate acestea, trebuie să remarcăm faptul că poziţia procesuală a persoanelor introduse în litigiul de muncă este limitată[7] la posibilitatea discutării unor situaţii de fapt şi de drept ale cauzei, aspecte care interesează numai raporturile dintre părţile principale. Limitarea poziţiei sale procesuale rezultă din împrejurarea că această introducere în litigiu se realizează numai spre „...a-i face opozabile probele administrate“[8].
Aceste succinte consideraţii ne îndreptăţesc să socotim că atît sub aspectul poziţiei procesuale a celui introdus în litigiu, cit şi sub aspectul efectelor pe care le produce, intervenţia la cererea unităţii este asemănătoare cu instituţia introducerii în cauză a funcţionarului[9], în temeiul art. 8 din Legea nr. 1/1967, în cadrul litigiilor privind controlul actelor administrative ilegale.
Aceasta, deoarece, în ambele situaţii, introducerea în cauză se realizează în scopul de a-i face opozabile persoanei încadrate în muncă, respectiv funcţionarului, probele administrate. Nici într-un caz, unitatea nu poate obţine o hotărîre care să-l oblige direct pe cel încadrat în muncă, întrucît ea trebuie să procedeze potrivit regulilor aplicabile răspunderii materiale (să emită decizie de imputare).
Aşadar, în domeniul litigiilor de muncă, practica judiciară a simţit nevoia de a crea un mijloc procedural specific, care să permită participarea la aceste litigii şi a acelor persoane care pot contribui la soluţionarea justă a unor aspecte ale cauzei, participare care se poate realiza şi ca urmare a cererii unităţii.
Această importantă soluţie a practicii judiciare reclamă, după părerea noastră, o reglementare corespunzătoare în viitoarea legislaţie procesuală[10]. Socotim astfel utilă precizarea atît a drepturilor şi obligaţiilor terţului introdus in proces la cererea unităţii, cît şi a efectelor hotărîrii judecătoreşti faţă de acesta.
4. În literatura de specialitate[11]şi în practica judiciară[12], se consideră că, în ipoteza răspunderii materiale subsidiare şi a obligaţiei de restituire, este chiar necesară introducerea în cauză şi a celor care au înlesnit producerea pagubei ori au dispus în mod ilegal plata sumelor, predarea bunurilor sau prestarea unor servicii.
În acest sens, în considerentele deciziei de îndrumare nr. 5/1974. după ce i se arată că recuperarea pagubelor trebuie să se facă de la persoanele care le-au produs prin fapta lor directă, se precizează că: „...se impune ca în litigiul dintre ele şi unitatea păgubită în cazul cînd ar contesta decizia de imputare, să fie introduşi pînă la închiderea dezbaterilor la prima instanţă, în scopul de a le face opozabile probele administrate şi constatările rezultate, cei ce au înlesnit producerea pagubelor în condiţiile arătate“[13].
Cu toate că instanţa noastră supremă învederează necesitatea introducerii în litigiu a persoanelor care au înlesnit producerea pagubei, totuşi nu se arată şi modul în care se realizează practic această introducere în cauză.
Considerăm că, referindu-se la necesitatea imperioasă a introducerii in , cauză a persoanelor care poartă o răspundere materială subsidiară, Tribunalul Suprem a apreciat, implicit, că această introducere în cauză se poate realiza nu numai la cererea unităţii, ci poate fi dispusă chiar şi din oficiu de către instanţa de judecată.
Sub aspectul efectelor pe care le produce, considerăm că introducerea terţului în litigiu, din oficiu, poate fi asimilată cu introducerea în litigiul de mumă a unei terţe persoane, la cererea unităţii. Într-adevăr, şi în această ipoteză, introducerea terţului în litigiu se realizează în scopul de a-i face acestuia opozabile probele administrate şi constatările rezultate din hotărîre.
Dacă această soluţie a practicii judiciare este justă sub aspectul dreptului muncii, întrucît ea corespunde unei necesităţi, sub aspect procedural, s-ar putea susţine că ea nu are un temei expres în actualul Cod de procedură civilă, pentru că, în condiţiile reglementărilor acestuia, lărgirea cadrului procesual cu privire la părţi poate fi determinată — potrivit principiului disponibilităţii procesuale — din iniţiativa uneia dintre părţi sau din iniţiativa unei terţe persoane[14]. Este evident însă că introducerea în cauză, din oficiu, a persoanei care a înlesnit producerea pagubei sau a persoanei care răspunde material subsidiar este nu numai utilă, ci şi imperios necesară pentru apărarea patrimoniului unităţii socialiste.
Iată de ce considerăm că soluţiile practicii judiciare, care a simţit nevoia de a depăşi cadrul restrîns statornicit în Codul de procedură civilă în vigoare, reclamă de lege jerenda o consacrare corespunzătoare a formelor specifice de participare a terţelor persoane în litigiile de muncă.
5. Nu am putea încheia studiul de faţă fără să ne referim şi la unele forme clasice de participare a terţelor persoane în litigiile civile.
Astfel, remarcăm faptul că, în ceea ce priveşte posibilitatea formulării în litigiile de muncă a cererilor de intervenţie principală şi de chemare în garanţie, instanţa noastră supremă nu s-a pronunţat asupra acestor situaţii în cuprinsul deciziei de îndrumare nr. 3/1976.
Nu credem totuşi că lipsa referirii Tribunalului Suprem la aceste forme de participare a terţelor persoane în litigiile de muncă ar putea conduce la ideea admisibilităţii lor. Dimpotrivă, considerăm că soluţiile practicii judiciare anterioare noii legislaţii a muncii, în sensul inadmisibilităţii, se menţin şi în prezent, ele ţinînd seama tocmai de specificul raporturilor juridice de muncă. Avem în vedere, desigur, soluţiile Plenului Tribunalului Suprem concretizate în decizia de îndrumare nr. 34/1963.
Referindu-ne la intervenţia principală, considerăm că aceasta este inadmisibilă în litigiile de muncă[15], întrucît o altă persoană încadrată în muncă nu ar putea să solicite a i se stabili drepturi decurgînd din raportul de muncă dintre reclamant şi unitate. Cu alte cuvinte, intervenţia principală nu poate fi promovată într-un litigiu de muncă, lipsind, prin ipoteză, condiţia legăturii de conexitate cu cererea principală. Pe de altă parte, persoana încadrată care urmăreşte valorificarea unui drept subiectiv faţă de unitate îşi poate realiza acest drept adresîndu-se direct unităţii sau procedînd la intentarea unei acţiuni civile separate, împotriva acesteia.
De asemenea, şi cererea de chemare în garanţie nu este admisibilă în litigiile de muncă[16]. Persoana încadrată, care este parte într-un litigiu de muncă, nu poate chema în garanţie o altă persoană încadrată în muncă, întrucît între aceste persoane nu există raporturi juridice de muncă. Menţionăm că nici unitatea nu poate chema în garanţie o altă persoană încadrată în muncă, deoarece, în ipoteza în care acea persoană ar urma să răspundă material, unitatea este obligată să-şi recupereze paguba cu respectarea procedurii prevăzute în acest sens de legislaţia muncii (adică prin decizie de imputare sau prin asumarea de către persoana încadrată în muncă a unui angajament de plată).
Încheiem aceste consideraţii asupra participării terţelor persoane în litigiile de muncă subliniind necesitatea consacrării, în viitorul Cod de procedură civilă, a mijloacelor procedurale analizate mai sus, care reprezintă o contribuţie creatoare a practicii judiciare la dezvoltarea dreptului nostru socialist.
[1] A se vedea, pentru amănunte, I. Stocnescu, S. Zilberstein, Tratat de drept procesual civil, vol. I, Partea generală, Editura didactică si pedagogică, Bucureşti, 1977, p. 308—310.
[2] A se vedea Plen. Trib. Suprem, dec. Îndrumare nr. 34/1963, în Culegere de decizii 1963, p. 38, rămasă fără aplicare, potrivit dec. îndrumare nr. 3/1978, pct. 13, în Culegere de decizii 1976, p. 41.
[3] Plen. Trib. Suprem, dec. îndrumare nr. 3/1976, cit. supra, p. 33.
[4] Ibidem, p. 38.
[5] A se vedea Plen. Trib. Suprem, dec. îndrumare nr. 5/1974, în Culegere de decizii pe anul 1974, p. 16.
[6] Plen. Trib. Suprem, dec. îndrumare nr. 3/1976, cit. supra, p. 33. A se vedea supra Trib. Suprem, dec. îndrumare nr. 5/1974, cit. supra, p. 16.
[7] A se vedea, în acest sens, I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 310.
[8] Plen. Trib. Suprem, dec. Îndrumare nr. 3/1976, cit. supra, p. 33.
[9] Pentru amănunte cu privire la această formă specifică de participare a terţilor în proces, a se vedea S. Zilberstein, Părţile în acţiunile întemeiate pe dispoziţiile din Legea nr. 1/1967, cu privire specială la poziţia procesuală a funcţionarului care poartă răspunderea actului administrativ ilegal, în „Studii şi cercetări juridice“ nr. 4/1968, p. 579—583.
[10] A se vedea, în acest sens, şi I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 310.
[11] A se vedea S. Ghimpu, Gh. Mohanu, Litigiul de muncă, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1975, p. 22.
[12] A se vedea Plen. Trib. Suprem, dec. îndrumare nr. 5/1974, cit. supra, p. 16.
[13] Ibidem.
[14] În legislaţia sovietică, art. 39 din Codul de procedură civilă al R.S.F.S.R. consacră posibilitatea introducerii, din oficiu, în litigiile de muncă a persoanelor care au determinat desfacerea ilegală a contractului de muncă.
[15] A se vedea, în acest sens, S. Ghimpu, Gh. Mohanu, op. cit., p. 22.
[16] Ibidem.
