În lumina reglementărilor privitoare la protecţia muncii şi la pensiile de asigurări sociale[1], ne propunem a analiza care este natura juridică a raporturilor ce iau naştere ca urmare a accidentelor de muncă şi care sînt urmările practice ale acestora în problema răspunderii ce derivă din ele.
În cazul accidentelor de muncă apar trei titulari de drepturi şi obligaţii: angajatul accidentat (victima), unitatea plătitoare a primelor de asigurare şi organul asigurărilor sociale, precum şi trei raporturi juridice: unul între angajat şi unitate şi două raporturi de asigurare, între unitate şi organul de asigurare şi între organul de asigurare şi angajatul accidentat.
În afară de aceştia, poate să apară şi un angajat vinovat de accident (autorul) şi deci alte trei raporturi juridice posibile, între acesta şi unitate, organul asigurărilor sociale şi victima accidentului.
Vom analiza toate aceste raporturi juridice în ordinea firească în care intervin în cazul producerii unui accident de muncă[2].
1. Raportul juridic dintre angajatul accidentat şi organele asigurărilor sociale de stat.
Spre deosebire de ţările capitaliste în care asigurările sociale fie că nu există, fie că se bazează pe contribuţia muncitorilor, în ţările socialiste asigurările sociale pentru muncitori şi funcţionari se fac pe seama statului, asiguraţii nefiind obligaţi la vreo plată sau alte sarcini.
În art. 103 C. muncii se prevede că asigurarea socială a muncitorilor şi funcţionarilor se face prin asigurările sociale de stat. Pînă la apariţia Legii nr. 21 din 9 decembrie 1967 acestea funcţionau în cadrul sindicatului – însă cu patrimoniu distinct şi cu sarcini şi atribuţii diferite –, iar după această dată au trecut la Ministerul Muncii, care înfăptuieşte politica partidului şi statului în domeniul muncii şi ocrotirii sociale.
Bugetul asigurărilor sociale de stat cuprinde mijloacele financiare necesare realizării sarcinilor de asigurări sociale stabilite anual prin planul de stat. Fondurile pentru asigurările sociale de stat se realizează prin contribuţia organizaţiilor socialiste, care se stabileşte pe ramuri de producţie, diferenţiat, în raport cu condiţiile de muncă. În ramurile de producţie cu condiţii de muncă mai grele şi unde cheltuielile suportate pentru pensii, ajutoare de boală etc., sînt mai mari procentul de contribuţie este şi el mai mare[3].
Persoanele care îndeplinesc condiţiile cerute de lege, primesc drepturile cuvenite pe linie de asigurări sociale, indiferent dacă unităţile au respectat sau nu obligaţiile legale cu privire la depunerea contribuţiei de asigurări sociale[4].
Din cele de mai sus rezultă că raportul juridic dintre angajatul accidentat şi organele asigurărilor sociale de stat este un raport juridic de asigurare care ia fiinţă de drept – în temeiul legii – ca urmare a naşterii raportului juridic de muncă prin încheierea contractului de muncă[5]. În literatura juridică s-a susţinut şi teza că raportul juridic de asigurare este de natură contractuală[6]. Discuţia are valoare pur teoretică deoarece condiţiile obligaţiei rămîn identice, fie că natura juridică a acestei obligaţii este contractuală, fie că este considerată ca bazîndu-se exclusiv pe lege.
Dreptul la asigurările sociale apare ca un corolar direct al dreptului muncii[7], spre deosebire de asigurările de stat care sînt de drept civil. Cu alte cuvinte, instituţia asigurărilor de stat aparţine dreptului civil, iar aceea a asigurărilor sociale de stat dreptului muncii, ele avînd aşadar izvoare legislative deosebite[8].
Legea nr. 27/1966 şi H.C.M. nr. 2896/1966 lărgesc sfera noţiunii accidentelor de muncă, referindu-se şi la accidente „asimilate“ acestora. Accidentul este calificat fără a se distinge după cum cel accidentat a avut sau nu el însuşi o culpă în producerea accidentului, aceasta atît pentru accidentele de muncă propriu-zise, cît şi pentru cele denumite „asimilate“, spre deosebire de vechiul art. 24 alin. 3 din H.C.M. nr. 1173/1962, care considera că accidentul are „legătură cu muncă“ numai dacă cel accidentat „nu avea nici o vină în producerea lui“. Se consacră astfel concepţia potrivit căreia asigurarea funcţionează şi pentru caz de culpă.
La producerea riscului asigurat, adică a evenimentului care condiţionează dreptul asiguratului[9] de a cere asigurătorului plata indemnizaţiei – în cazul accidentelor de muncă, ivirea invalidităţii sau pierderea susţinătorului – accidentatul sau urmaşii săi pot cere plata pensiei, pe care urmează a o primi în conformitate cu prevederile legale.
În cazul în care prejudiciul suferit a fost acoperit în întregime prin plata pensiei, lucru care se întîmplă, în general[10], în cazul în care pensia de invaliditate acoperă salariul 100%, victima sau urmaşii nu mai pot ridica alte pretenţii materiale.
2. Raportul juridic între victima accidentului şi unitate
Dacă prejudiciul nu a fost acoperit în întregime, poate lua fiinţă un nou raport juridic, între victimă şi unitate.
Înainte de apariţia noilor reglementări practica judiciară şi literatura juridică au fost unanime în a recunoaşte că angajaţii, victime ale accidentelor de muncă şi urmaşii acestora au dreptul să ceară repararea integrală a prejudiciilor suferite prin accident, diferenţa dintre pensia primită şi prejudiciul suferit urmînd a fi acoperită de cel vinovat de producerea accidentului[11].
Se pune întrebarea dacă după apariţia noilor reglementări prin care s-a mărit cuantumul pensiilor mai este cazul a se vorbi de o asemenea acţiune împotriva unităţii pentru diferenţe între pensie şi prejudiciu? L. Miller şi S. Ghimpu[12] susţin că întrucît art. 22 din Legea nr. 5/1965 prevede răspunderea disciplinară, administrativă, materială sau penală, pentru încălcarea normelor de protecţie a muncii, rezultă că victima poate cere printr-o acţiune în daune diferenţa sub formă de despăgubire între pensie şi prejudiciu.
Într-adevăr, această diferenţă subzistă şi după apariţia noilor reglementări (desigur mult mai limitată ca număr al cazurilor de aplicare şi cuantum) dacă ne referim, de exemplu, la faptul că pensia se calculează la salariul tarifar nu la cîştig[13]. În plus cu această ocazie se pot cere şi alte despăgubiri, cum ar fi: cheltuielile de înmormîntare (ce depăşesc pe cele legal acordare sub formă de ajutor de înmormîntare), plata de medicamente în caz de nespitalizare, proteze, haine distruse cu ocazia accidentului etc.[14].
Practica judiciară şi literatura juridică sînt, de asemenea, unanime în a recunoaşte că despăgubirile astfel datorate au un caracter subsidiar, în sensul că nu pot fi cerute decît dacă în prealabil s-a valorificat dreptul la ajutoare sau la pensie în faţa organelor de asigurări sociale şi, în acelaşi timp, un caracter complimentar, în sensul că ele tind să acopere numai diferenţa dintre prejudiciul suferit şi pensia sau ajutorul ce se acordă din fondurile asigurărilor sociale de stat[15].
În ceea ce priveşte temeiul răspunderii unităţii – natura juridică a acestui raport – problema este controversată, întrucît nici Codul civil şi nici Codul muncii nu conţin o reglementare specială a accidentelor de muncă. De aci întrebarea care subzistă şi anume ce fel de răspundere operează în acest raport juridic, delictuală sau contractuală? Problema interesează de data aceasta nu numai sub aspect teoretic, dar mai ales sub acel al consecinţelor practice ce decurg de aci.
Majoritatea autorilor au susţinut teza delictuală[16], alţii teza contractuală[17]. Tribunalul Suprem, colegiul civil[18], a statuat că litigiile referitoare la răspunderea pentru fapte ilicite săvîrşite în procesul de producţie, sau cu ocazia lui, sînt de competenţa organelor de jurisdicţie a muncii (art. 114 C. muncii), iar nu a instanţelor de drept comun.
L. Miller, comentînd această decizie[19], o denumeşte „o cotitură în practica judiciară“ în materie susţinînd că această soluţie se „fundamentează pe ideea răspunderii contractuale“. În realitate instanţa supremă nu a rezolvat prin această decizie decît competenţa materială în cazul accidentelor de muncă, dar nu s-a pronunţat asupra naturii raportului juridic dintre victimă şi unitate, pe care o consideră deci tot delictuală, cum a făcut-o constant şi în trecut[20].
Deci, Tribunalul Suprem îmbrăţişează tot teza răspunderii de1ictuale şi anume:
– atunci cînd este culpa anonimă a întreprinderii, temeiul juridic este art. 1000 alin. 1 C. civ. (fapta lucrului);
– atunci cînd este vorba de faptă personală, ceea ce în cazul personajelor juridice este fapta organelor, temeiul juridic este art. 998 C. civ.;
– de cîte ori accidentul de muncă s-a produs din culpa unui angajat al organizaţiei socialiste a cărei răspundere este în discuţie, trebuie să-şi găsească aplicarea art. 1000 alin. 3 C. civ.
Credem că, dat fiind că legislaţia actuală nu cuprinde alt text în materie decît cel din art. 998-999 C. civ., nu se poate susţine o altă teză de lege lata, ci numai de lege ferenda.
3. Raportul juridic dintre organul asigurărilor sociale de stat şi untate
Un element nou, adus de noile reglementări relativ la acest raport juridic este următorul: art. 135 din Regulamentul la Decretul nr. 292/1960 instituia „o răspundere cu caracter special“[21], care atrăgea dreptul de regres al organelor de asigurări sociale în caz de culpă specială a întreprinderilor care trebuiau – în cazul constatării acestei culpe – să restituie sumele plătite de asiguran cu titlu de pensie. Noua legislaţie[22] nu mai cuprinde aceste dispoziţii, de unde rezultă că în astfel de situaţii sumele plătite urmează să fie suportate definitiv din fondul asigurărilor sociale de stat.
Renunţarea la regres nu poate fi de natură a slăbi atenţia ce trebuie acordată strictei aplicări a normelor de protecţie a muncii, dat fiind că potrivit art. 22 din Legea nr. 5/1965, încălcarea normelor de protecţie a muncii „atrage răspunderea disciplinară, administrativă, materială sau penală, după caz“, existînd deci destule mijloace eficiente pentru a se combate nerespectarea acestor norme.
De asemenea, trebuie menţionat că art. 29 alin. 1 din H.C.M. şi C.C.S. nr. 880/1965 rămîne în vigoare şi că „potrivit acestei dispoziţii normative, unităţile sînt obligate să restituie fondului de asigurări sociale sumele plătite ca ajutor, în cazul în care incapacitatea temporară de muncă a fost provocată de un accident de muncă sau de o îmbolnăvire profesională determinată de neaplicarea legislaţiei de igienă şi protecţie a muncii, precum şi în cazul nerespectării normelor privind acordarea concediilor medicale, calcularea şi plata ajutoarelor materiale“[23].
Legea nr. 27/1966 nu a modificat sau abrogat H.C.M. şi C.C.S. nr.880/1965; deci numai în cazul acordării pensiei de către asigurările sociale acestea nu au dreptul la regres, nu şi în cazul plăţii ajutoarelor.
În practică nu se obişnuieşte a se recurge la acţiunea în regres nici în aceste cazuri şi de altfel credem că în etapa actuală actul normativ este depăşit sub acest aspect, urmînd a fi modificat sau abrogat.
În încheiere, conchidem că raportul juridic ce ia fiinţă între organul asigurărilor sociale de stat şi unitate în cadrul accidentelor de muncă este în raport de asigurare, bazat pe principiul asigurării de responsabilitate, instituit de noile reglementări şi în această materie (după cum funcţiona şi pînă acuma, de exemplu, în legea pentru circulaţia pe drumurile publice).
Asigurările urmează să suporte pensiile pe cale de consecinţă, nefiind păgubită prin plata făcută, întrucît în acest scop s-au creat fondurile asigurărilor sociale (unitatea este „plătitoarea primelor de asigurare“). Articolul 135, menţionat, a constituit doar o excepţie de la principiu. Prin noile reglementări s-a suprimat această perevedere, chiar dacă unitatea ar fi în culpă[24]. Este o treaptă superioară realizată în etapa actuală a legislaţiei în materia asigurărilor sociale din ţara noastră.
4. Raportul juridic între unitate şi prepusul vinovat de accident
Trebuie să menţionăm că Plenul Tribunalului Suprem constatînd, încă înainte de apariţia noilor reglementări în materie, că regresul organelor asigurărilor sociale împotriva unităţilor este greoi şi că în cele din urmă duce la un alt regres împotriva autorului accidentului, acesta urmînd să plătească sume mari, prin reţineri succesive din salariu pînă la moartea victimei, a statuat prin aceeaşi decizie de îndrumare, citată mai sus, că „răspunderea materială a angajaţilor pentru pagubele materiale suferite de unităţi prin plata către asigurările sociale de stat, a sumelor ce reprezintă pensii sau ajutoare materiale, acordate în condiţiile art. 135 din Regulamentul de aplicare a Decretului nr. 292/1959 privind dreptul la pensie în cadrul asigurărilor sociale de stat, aprobat prin H.C.M. nr. 1081/1959 cu modificările aduse prin H.C.M. nr. 1173/1962, precum şi ale art. 29 alin. 1 din H.C.M. şi C.C.S. nr. 880/1965 privind acordarea de ajutoare materiale în cadrul asigurărilor sociale de stat, se stabileşte potrivit dispoziţiilor legale prevăzute de Codul muncii, dacă fapta cauzatoare de prejudicii nu are caracter penal“, deci o răspundere limitată la trei salarii.
În urma noilor reglementări decizia de îndrumare citată nu-şi mai are aplicare decît în ceea ce priveşte art. 29 alin. 1 din H.C.M. şi C.C.S. nr. 880/1965.
Se pune însă întrebarea care este natura juridică a răspunderii angajatului vinovat de producerea accidentului, faţă de unitate, pentru diferenţa dintre pensie şi prejudiciul real, achitată de către unitate victimei (răspundere de drept civil sau de drept al muncii – deci integrală sau limitată).
L. MiIler a susţinut constant[25] că în această situaţie operează răspunderea din dreptul muncii, fiind vorba de o daună din vina şi în legătură cu muncă angajatului.
Dimpotrivă A. Hilsenrad[26] a susţinut că răspunderea este delictuală, pe considerentul că paguba adusă unităţii este indirectă (produsă unui terţ păgubit), nu directă cum se cere în cazul răspunderii materiale.
Plenul Tribunalului Suprem, prin decizia de îndrumare nr. 2 din 30 ianuarie 1960[27], a statuat că „organizaţia socialistă care, în calitate de răspunzătoare civilmente, a plătit părţii păgubite despăgubirile cuvenite poate pretinde, pe calea acţiunii în regres, obligarea angajaţilor vinovaţi la restituirea integrală a sumei plătite“, pe considerentul că „după ce a despăgubit partea păgubită, organizaţia socialistă se subrogă în drepturile acesteia şi poate, pe calea acţiunii în regres, să pretindă de la angajaţii vinovaţi restituirea întregii sume plătite“.
În ce ne priveşte, credem că în actualul stadiu al legislaţiei[28] şi al practicii Tribunalului Suprem, nu se poate susţine decît teza răspunderii delictuale de lege ferenda însă ar fi necesar să fie reconsiderată această teză, socotindu-se că răspunderea autorului pentru accidentele de muncă este o răspundere materială, cum o denumeşte art. 22 din Legea nr. 5/1965.
Într-adevăr, atîta vreme cît se menţine teza răspunderii delictuale în raportul dintre victima accidentului şi unitate (a se vedea decizia de îndrumare nr. 2/1960), trebuie să se admită aceeaşi teză şi în raporturile dintre autorul accidentului de muncă şi unitate. Această consecinţă se impune nu pentru un considerent de simetrie, ci pentru un motiv de fond, dat fiind că, de vreme ce raportul între victimă şi unitate este de natură delictuală, victima poate acţiona în judecată fie unitatea, fie pe autorul accidentului. Dacă acţionează unitatea, aceasta se va regresa împotriva prepusului vinovat de accident şi anume integral în cazul tezei răspunderii delictuale sau limitat în cazul admiterii tezei răspunderii materiale. Dacă victima acţionează însă direct pe autorul accidentului acesta nu poate răspunde decît integral.
Deci, dacă în raportul dintre victimă şi unitate s-ar aplica teza răspunderii delictuale, iar între autor şi unitate răspunderea materială (limitată) a autorului, s-ar ajunge la o situaţie care ar depinde de hazard şi anume, dacă victima va acţiona direct pe autor, acesta va răspunde integral, iar dacă ea va acţiona iniţial unitatea, care urmează a se îndrepta pe cale de regres împotriva autorului, acesta va răspunde limitat, ceea ce este inadmisibil.
Dacă s-ar considera că în cazul accidentelor de muncă răspunderea unităţii este de natură contractuală, atunci ar trebui admis şi corectivul ca victima să poată acţiona numai pe comitent, nu la alegere pe comitent sau prepus. Acest corectiv nefiind legiferat, în mod normal nu se poate admite de lege lata decît teza răspunderii delictuale atît în raportul dintre victima accidentului şi unitate, cît şi în acela dintre autorul accidentului şi unitate.
Există totuşi argumente care ne determină să susţinem, de lege ferenda, răspunderea materială a autorului pentru accidentele de muncă în toate cazurile (deci şi acela al răspunderii pentru diferenţă), desigur cu aplicarea aceluiaşi corectiv, mai sus indicat.
Într-adevăr, dacă accidentul se produce din vina şi în legătură cu muncă angajatului, este greu de înţeles de ce acesta urmează să răspundă numai cu trei salarii pentru o faptă ilicită fără caracter penal, cînd prejudiciul s-a produs unităţii, dar să răspundă integral pentru o pagubă adusă unui terţ, tot ca urmare a unei fapte nepenale. Apoi, paguba produsă unităţii este directă, iar nu indirectă, deşi iniţial a apărut în patrimoniul terţului păgubit, deoarece prin plata făcută de unitate paguba trece asupra ei.
Aprecierea că dauna este directă sau indirectă se face după cum între pagubă şi faptul ilicit există sau nu un raport de cauzalitate[29], care în cazul accidentelor de muncă nu poate fi contestat.
Credem că este necesar ca angajatul din culpa căruia s-a produs accidental să fie parte în litigiul de la organele de jurisdicţie a muncii, în cauza dintre victima accidentului şi unitate.
În felul acesta, pe lînga faptul că s-ar crea mai bune condiţii pentru stabilirea adevărului, stimulîndu-se activitatea probatorie a părţilor, s-ar evita şi posibilitatea contrarietăţii de soluţii în cele două acţiuni, care altfel ar trebui judecate separat (cea a victimei faţă de unitate şi cea a unităţii faţă de autor), asigurîndu-se totodată o mai mare celeritate în rezolvarea lor.
5. Raportul juridic între victimă şi prepusul vinovat de accident
Am văzut că dacă angajatul, cu prilejul exercitării atribuţiilor sale de serviciu, provoacă o pagubă unui terţ, acesta se poate adresa cu acţiune în daune atît împotriva comitentului cît şi a prepusului, conform art. 998 şi 1000 alin. 3 C. civ. Dacă comitentul a fost obligat la despăgubiri, el se poate întoarce împotriva prepusului sau, după regulile dreptului civil, conform principiului răspunderii integrale.
Angajatul răspunde pentru întreaga pagubă produsă din culpa sa direct faţă de terţ, conform normelor dreptului civil. Desigur că victima accidentului de muncă va acţiona unitatea, care este solvabilă şi de la care se poate îndestula urgent, urmînd ca aceasta să se îndrepte ulterior pe cale de regres împotriva prepusului vinovat. Acţiunea angajatului accidentat se va adresa la comisia pentru soluţionarea litigiilor de muncă[30].
Am arătat de ce credem mai indicat ca, de lege ferenda, victima accidentului de muncă să nu se poată adresa decît unităţii cu care se găseşte în raport juridic, nu şi împotriva prepusului vinovat de accident.
Aceasta nu înseamnă că în această materie avem de-a face cu o asigurare, în sensul că s-ar renunţa la răspunderea civilă pentru a adopta teza asigurării bazate pe ideea de risc. Dimpotrivă susţinem, cum am mai precizat, teza răspunderii pe bază de culpă pentru diferenţa între prejudiciu şi pensie sau ajutor de boală.
6. Raportul juridic între organul asigurărilor sociale de stat şi prepusul vinovat de accident
Înainte de apariţia noilor reglementări s-a susţinut în literatura juridică[31]31) că organele asigurărilor sociale de stat au obligaţia a se îndrepta pe cale de regres împotriva persoanelor fizice atunci cînd vătămarea sănătăţii sau moartea angajatului au fost cauzate de acestea.
Se argumentează că „principiul repartizării prejudiciului între membrii societăţii“, care ar înlocui „principiul stabilirii răspunderii în sarcina persoanelor care au cauzat prejudiciul“, este una din ideile aşa-zisului „socialism juridic“ practicat de unii jurişti burghezi Hedeman, Mengher, Duguit, principiu care nu este aplicabil în dreptul socialist.
Se pune întrebarea dacă prin noile reglementări, care nu mai prevăd regresul instituit prin art. 135 din Regulamentul la Decretul nr. 292/1959, nu s-a hotărît implicit că regresul asigurărilor sociale de stat contra prepusului vinovat de accident devine inoperant?
Dreptul de regres al asigurărilor sociale era un drept propriu, decurgînd din prevederile art. 135 din regulamentul menţionat. Acest drept a fost desfiinţat, dar nu poate fi pus în discuţie dreptul asigurărilor sociale de a recupera pensia achitată victimei, prin subrogarea lor în drepturile acesteia, potrivit normelor generale de drept, care nu au suferit vreo schimbare. Admisibilitatea dreptului de regres al asigurărilor sociale împotriva prepusului vinovat de producerea accidentului, prin subrogare în drepturile victimei, nu şi-a putut şi nu-şi poate găsi o motivare decît în acest cadru, iar nu în faptul încetării de aplicare a art. 135 citat, care nu reglementa subrogarea în drepturile victimei, ci ca un drept propriu al asigurărilor sociale.
Desigur sînt şi argumente împotriva acestei teze.
Un prim argument ar fi acela că materia asigurărilor are un cadru distinct de acela al responsabilităţii civile şi deci ei nu i se aplică regulile acesteia. Apoi, în acţiunea în regres a asigurărilor sociale împotriva autorului accidentului, acesta ar avea să răspundă ca prepus, ceea ce ar implica şi răspunderea unităţii·comitente. Or, din moment ce unitatea nu mai răspunde faţă de asigurările sociale, nu mai poate răspunde nici prepusul autor al accidentului de muncă. În sfîrşit, am văzut că Plenul Tribunalului Suprem, prin decizia de îndrumare nr. 6/1966, a statuat că răspunderea autorului se stabileşte „potrivit dispoziţiilor legale prevăzute de Codul muncii dacă fapta cauzatoare de prejudicii nu are caracter penal“. Or, dacă faţă de unitate autorul răspunde limitat ar putea răspunde integral faţă de asigurările sociale de stat în cadrul unor acţiuni directe a acestora?
Se mai pune întrebarea ce se întîmplă în cazul în care victima este accidentată de către un terţ persoană fizică neangajat. Problema se pune în cazurile prevăzute de art. 19 din Legea nr. 27/1966, care prevede că „accidentul survenit în timpul deplasării de la domiciliu spre locul de muncă şi de la locul de muncă spre domiciliu se asimilează, în sensul prezentei legi, cu accidentele de muncă, dacă s-a produs în perioada necesară pentru deplasare“.
În acest caz desigur organele asigurărilor sociale au drept de regres integral, subrogîndu-se în drepturile victimei.
În cele de mai sus am căutat să punem în discuţie unele probleme ale răspunderii pentru accidentele de muncă, aşa cum ele se prezintă în lumina noilor reglementări, sperînd a aduce astfel o contribuţie la sistematizarea şi lămurirea unor noţiuni în această materie.
[1] Ne referim la Legea nr. 5/1965, cu privire la protecţia muncii, H.C.M. nr. 2896/1966, privind declararea, cercetarea şi evidenţa accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale, instrucţiunile nr. 50/1967, pentru aplicarea acestui act normativ. Legea nr. 27/1966, privind pensile de asigurări sociale de stat şi pensia suplimentară, H.C.M. nr. 252/1967, pentru aplicarea acestei legi şi Instrucţiunile nr. 1040/1967.
[2] Schimbările din noile reglementări se referă în special la raportul între organul asigurărilor sociale şi unitate, însă cu repercusiuni şi asupra celorlalte raporturi juridice.
[3] Actul normativ care reglementează modul cum se stabileşte şi se depune contribuţia de asigurări sociale este H.C.M. nr. 4161/1953 cu modificările aduse prin H.C.M. nr. 1359 din 1954.
[4] Nedepunerea contribuţiei pentru asigurările sociale din partea celor ce le revine această obligaţie nu suspendă şi nici nu amînă plata drepturilor de asigurări sociale cuvenite angajaţilor.
[5] Sînt şi cazuri în care raportul juridic de asigurare excede pe acela al contractului de muncă (de exemplu cele indicate de art. 12, 40 şi 62 din Legea nr. 27/1966), în care este vorba de persoane asimilate angajaţilor.
[6] A se vedea M. Witzman, Natura răspunderii întreprinderilor şi instituţiilor pentru accidentele de muncă, în „Justiţia nouă“ nr. 7/1957, p. 1238.
[7] A se vedea M. G. Aleksandrov, Dreptul muncii socialiste, E.S.P.L.J., Bucureşti, 1950, p. 402.
[8] A se vedea V. Longhin, Regimul juridic al asigurărilor de stat, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1962, p. 15.
[9] În raportul de asigurare ce ia naştere pentru pensia suplimentară, angajatul întruneşte atît calitatea de „asigurat“, cît şi pe aceea de „plătitor al primelor de asigurare“.
[10] Spunem „în general“, întrucît şi în aceste cazuri pot surveni şi prejudicii de altă natură, cum se va vedea în capitolul următor.
[11] Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 29/1962, în „Justiţia nouă“ nr. 10/1962, p. 142, prin care s-a decis că: „accidentatul căruia i s-a stabilit o pensie de invaliditate, are dreptul de a cere întregirea acestei pensii pînă la acoperirea întregului prejudiciu, de la cei responsabili pe baza dreptului comun“.
[12] L. Miller, S. Ghimpu, Principiile fundamentale ale noii legi a pensiilor, în „Studii şi cercetări juridice“ nr. 1/1967, p. 5.
[13] Instrucţiunea nr. 2100/1967 privind stabilirea salariului tarifar ca bază de calcul al pensiei.
[14] Menţionăm că pentru asemenea cazuri, Codul civil al R. S. Cehoslovace, prevede şi posibilitatea acordării de daune morale sub formă de despăgubiri, în cazul în care victima rămîne desfigurată, în imposibilitate de procreare etc.
[15] A se vedea L. Miller, Examen teoretic al practicii judiciare în dreptul muncii, în „Studii şi cercetări juridice“ nr. 2/1966, p. 362, care susţine că sînt cazuri cînd răspunderea unităţilor, în atare situaţie, nu are acest caracter. Asemenea cazuri sînt însă cu totul izolate şi nu pot infirma regula de mai sus.
[16] A se vedea, de exemplu, C. Flitan, Temeiul juridic al răspunderii patrimoniale a organizaţiei socialiste pentru prejudiciile cauzate angajatului prin accidentele de muncă, în „Studii şi cercetări juridice“ nr. 1/1962, p. 97 şi urm.
[17] A se vedea M. Witzman, loc. cit., p. 1238 şi urm.
[18] Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1965/1964, în Culegere de decizii 1964, p. 229.
[19] L. Miller, loc. cit., p, 357 şi urm.
[20] Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1029/1953, în Culegere de decizii 1953-1954 vol. I, sp. 100; dec. nr. 1477/1956, în „Legalitatea populară“ nr. 6/1956, p. 1135.
[21] Plen. Trib. Suprem, dec. îndrumare nr. 6/1966, în „Justiţia nouă“ nr. 7/1966, p. 124
[22] Legea nr. 27/1966, H.C.M. nr. 252/1967 şi Instrucţiunile nr. 1040/1967.
[23] Plen. Trib. Suprem, dec. îndrumare nr. 6/1966, cit. supra.
[24] În general, asigurarea de responsabilitate este limitată de dolul, de culpa gravă a victimei.
[25] A se vedea L. Miller, Răspunderea materială a angajaţilor. Fapta sau acţiunea cu o condiţie a ei, Editura Academiei, Bucureşti, 1964, p, 44-48.
[26] A. Hilsenrad, În legătură cu răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor, în „Legalitatea populară“ nr. 2/1957, p. 150 şi urm.
[27] În Culegere de decizii 1960, p. 11.
[28] Art. 998-999 C, civ. şi art. 35 alin. 4 Decret nr. 31/1954 („faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui care le-a săvîrşit, atît faţă de persoana juridică, cît şi faţă de cel de-al treilea“).
[29] A se vedea şi V. Buia, Despre dauna directă şi raportul de cauzalitate în cadrul răspunderii materiale a angajaţilor şi al răspunderii civile, în „Justiţia nouă“ nr. 6/1963, p. 56.
[30] Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1965/1964, cit. supra.
[31] A se vedea Fr. Deak, Acţiunea de regres a organelor asigurărilor sociale de stat, mijloc de apărare a proprietăţii socialiste, în „Justiţia nouă“ nr. 1/1962, p. 20 şi urm.
