Discuţia recent făcută în revista „Justiţia Nouă“ nr. 1/1961,[1] în legătură cu admisibilitatea cererii de chemare în garanţie, este susceptibilă — după părerea noastră — de completări. Independent de aceasta, însă, socotim necesar să arătăm că problema chemării în garanţie, prezintă un netăgăduit interes, mai ales după modificările aduse codului muncii prin decretul nr. 266/1960, cînd s-a lărgit substanţial competenţa tribunalelor de a judeca litigiile de muncă. Este ceea ce explică împrejurarea că cererile de chemare în garanţie sînt din ce în ce mai numeroase.
În articolul la care ne-am referit, autorul susţinea că, în litigiile de muncă nu este admisibilă cererea de chemare în garanţie introdusă direct la tribunal, după ce litigiul a parcurs două grade de jurisdicţie. Soluţia este, însă, susceptibilă de completări cu alte argumente, în lipsa cărora s-ar putea crede că numai datorită faptului că pîrîtul chemat în garanţie fiind lipsit de gradele de jurisdicţie parcurse în devoluţia procesului pînă a ajuns în faza tribunalului, ar fi un impediment la admiterea chemării în garanţie.
În realitate, nu acesta este argumentul decisiv. Pentru a vedea dacă o cerere de chemare în garanţie este a dmisibilă, este necesar să se ţină seama de natura raporturilor juridice, cadrul în care se desfăşoară soluţionarea procesului.
Or, într-un litigiu de muncă, părţile — cel care angajează şi angajatul — îşi discută întinderea drepturilor şi obligaţiilor ce alcătuiesc raportul de muncă, raport născut din încheierea contractului de muncă, iar executarea contractului de muncă este guvernată. În cea mai mare parte, de normele legale stabilite în codul muncii.
În litigiile privind răspunderea materială, temeiul juridic al chemării în judecată ii găsim în art. 67 şi urm. din codul muncii (răspunderea materială avînd o reglementare specială). În aceste situaţii este vorba de raporturi de muncă — deci despre un cadru strict limitat la cele două părţi din litigiu — cu o competenţă materială specială. Astfel fiind, introducerea unei a treia părţi în proces (chematul în garanţie), străin de raporturile de muncă, devine incompatibilă şi inadmisibilă, datorită domeniului în cadrul cărora ne găsim şi care are o reglementare specială.
Într-adevăr, prin chemarea în garanţie, care îşi are sediul în normele dreptului procesual civil (art. 60—63 c. pr. civ.) una dintre părţile în litigiu urmăreşte ca, în cazul cînd ar pierde procesul, să se îndrepte împotriva acelui de al treilea pentru a se ajunge astfel la obligarea acestuia de a plăti despăgubirile la care ar fi obligat el.
Găsindu-ne într-o materie ce are o reglementare cu totul deosebită din punct de vedere al competenţei materiale, înseamnă că pentru a fi admisibilă chemarea în garanţie este necesar ca pretenţiile formulate prin această cerere să izvorască tot din raporturile de muncă cu unitatea care angajează. Numai în acest fel poate fi admisibilă cererea de chemare în garanţie în faţa comisiei pentru soluţionarea litigiilor de muncă.
În această situaţie avem de-a face cu mai multe aspecte.
Din această cauză, cererea de chemare în garanţie este admisibilă numai atunci cînd ea este introdusă de către unitate (reclamantă într-un litigiu la comisia de litigii) şi anume atunci cînd unitatea pretinde că în cazul cînd va cădea în pretenţiile sale împotriva angajatului pîrît, să fie obligat la repararea prejudiciului un alt angajat al unităţii. În această situaţie şi raportul dintre unitate şi cel chemat în garanţie este tot un litigiu de muncă, pentru că este un litigiu între cel ce angajează şi un angajat.
Prin urmare, inadmisibilitatea cererii (de chemare în garanţie la comisia de litigii (cu excepţia arătată) nu decurge din preocuparea cu chematul în garanţie să nu fie lipsit de nici un grad de jurisdicţie, fiind indiferentă calitatea sa faţă de celelalte părţi. Dacă ar fi exactă această afirmaţie, ar însemna că este posibilă chemarea în garanţie la comisia de litigii a unui nesalariat (deci la primul organ de jurisdicţie). După comisie litigiul ar trece la comitetul sindicatului pe baza plingerii introdusă potrivit art. 1241 din codul muncii. S-ar ajunge deci ca organe de jurisdicţie să judece fără competenţă materială persoane care nu au raporturi de muncă cu cel care angajează.
Mai credem că nici argumentul dedus din principiul contradictonalităţii de care chematul în garanţie ar fi lipsit, ca urmare a împrejurării că ar fi pus în faţa unor probe la administrarea cărora nu a participat, nu este un motiv determinant pentru soluţia inadmisibilităţii chemării în garanţie la comisia de litigii. Într-adevăr, aceste neajunsuri pot fi cu uşurinţă înlăturate, dat fiind faptul că tribunalul ca organ de jurisdicţie a muncii, judecă în fond litigiul, potrivit art. 1242 din codul muncii, reluind întreaga fază devolutivă a procesului.
Astfel fiind, toate probele administrate în cauză sînt reexaminate, sînt supuse discuţiei contradictorii a părţilor, sînt completate prin suplimentări cerute de partea interesată, instanţa putînd administra şi alte dovezi pe care le-ar găsi necesare.
Din această cauză, teza de autorul articolului care ne-a determinat a expune cele de faţă, trebuie completată cu argumentele de mai sus. Chemarea în garanţie de către părţi a celui de al treilea la comisia de litigii este posibilă numai sub condiţia ca cel chemat în garanţie să aibă calitatea de angajat al aceleiaşi unităţi, să fie deci un participant la raporturile de muncă. Pe lîngă aceasta este necesar ca o asemenea cerere să fie introdusă pînă la primul termen de dezbateri şi la primul organ de jurisdicţie a muncii (la comisia de litigii).
Apare evident, aşadar, că chemarea în garanţie a unui nesalariat nu este posibilă nici la începutul litigiului şi nici în faza finală, în litigiile de competenţa comisiei de litigii şi a comitetului sindicatului. În aceste cazuri, părţile în litigiul de muncă nu-şi pot valorifica drepturile pe calea cererii de chemare în garante, ci pe calea unei acţiuni de drept comun (separată).
Completările făcute mai sus, prezintă interes, pentru că în practică, s-au ivit şi situaţii cînd întreprinderi şi instituţii au formulat cereri de chemare în garanţie între ele, în cadrul unor litigii de muncă (de exemplu, în dosarul nr. 10301/1960 al Tribunalului popular al raionului Sibiu). În atare situaţii, cererea de chemare în garanţie, în lumina celor arătate mai sus, este inadmisibilă pentru că încalcă dispoziţiile referitoare la competenţa materială. Într-adevăr, pretenţiile de ordin patrimonial, între unităţile socialiste, pînă la valoarea le 1.000 lei, se rezolvă de către .organele tutelare potrivit dispoziţiilor decretului nr. 259/1959, iar, peste această valoare, de către organele Arbitrajului de Stat.
Prin urmare, esenţial în răspunsul la întrebarea dacă cererea de chemare în garanţie este admisibilă în faţa comisiei pentru soluţionarea litigiilor de muncă, este să se determine natura raportului juridic pe care se grefează cererea. Cererea de chemare în garanţie este admisibilă la comisie numai în măsura în care ea se grefează pe un raport de muncă. Şi aceasta pentru că la comisia de litigii se rezolvă numai litigii decurgînd din raporturi de muncă.
[1] C. Tuşinski, Caracterul sesizării tribunalului popular în cadrul art. 1242. Este admisibilă chemarea în garanţie în această fază a procesului. ..Justiţia Nouă“ nr. 1/1961, pag. 137.
