Sub conducerea Partidului Muncitoresc Romîn clasa muncitoare din ţara noastră a cucerit poziţiile economice ale claselor răsturnate de la putere şi prin naţionalizarea principalelor mijloace de producţie s-a creat proprietatea socialistă de stat, bun comun al întregului popor şi formă superioară a proprietăţii socialiste.
Totodată prin realizarea politicii partidului s-a dezvoltat şi se dezvoltă cea de a doua formă a proprietăţii socialiste, — proprietatea cooperatist-colectivistă care este forma folosită îndeosebi în procesul de transformare socialistă în agricultură.
Proprietatea socialistă stă la temelia regimului nostru democrat popular, este condiţia dezvoltării democraţiei socialiste şi a naşterii noilor relaţii sociale, a relaţiilor socialiste în ţara noastră.
Dat fiind că întărirea şi dezvoltarea proprietăţii socialiste înseamnă întărirea puterii oamenilor muncii şi grăbirea lichidării oricărei exploatări şi deci şi grăbirea victoriei în construcţia socialismului, duşmanii regimului nostru au desfăşurat atacul lor împotriva proprietăţii socialiste prin furturi, delapidări şi alte fapte ce diminuează avutul obştesc.
Această acţiune a duşmanului a fost ajutată de elemente înapoiate şi de atitudinea de lipsă de grijă pentru avutul obştesc a celor care mai au rămăşiţe de mentalitate burgheză. ,
În această situaţie partidul a trasat ca sarcină organelor de stat şi poporului muncitor apărarea cu dîrzenie a avutului obştesc.
Astfel a fost emisă Hotărîrea nr. 240/1955 a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Romîn şi a Consiliului de Miniştri a Republicii Populare Romîne, cu privire la prevenirea şi înlăturarea cauzelor care duc la delapidare, furt şi alte forme de încălcare a legalităţii populare, ce provoacă pagube avutului obştesc, hotărîre în preambulul căreia se arată că:
„Partidul şi guvernul consideră apărarea şi păstrarea avutului obştesc ca şi apărarea bunurilor personale provenite prin muncă cinstită, ca o înaltă datorie patriotică cetăţenească“.
Totodată se accentuează că este necesară o puternică acţiune de prevenire a faptelor ce dăunează avutului obştesc, concretizată în sarcinile ce se trasează şi anume:
„În faţa organelor de stat şi unităţilor economice, a organizaţiilor de partid, sindicale şi de U.T.M. stă sarcina de a lua măsurile cele mai severe pentru stîrpirea hoţiilor, delapidărilor, fraudelor în avutul obştesc, trebuie pornită o intensă muncă politică de masă pentru a creia o astfel de atmosferă în rîndurile oamenilor muncii împotriva elementelor necinstite, încît să fie imposibilă săvîrşirea unor asemenea acte criminale“.
Acest document de partid şi guvern se ocupă în mod special şi de gestionari prevăzînd sarcina pentru ministere şi organizaţii economice centrale de a lua măsuri pentru încadrarea funcţiunilor legate de gestiune materială sau bănească şi de control financiar cu elemente corespunzătoare, de a verifica persoanele ce ocupă asemenea posturi şi prevăzînd totodată tragerea la răspundere a celor ce vor da dovadă, de lipsă de vigilenţă în angajarea şi selecţionarea gestionarilor cum şi luarea de măsuri pentru asigurarea continuităţii în muncă a acestora.
Pe baza documentelor Plenarei CC. al P.M.R. din 9—13 iunie 1958 — apoi, a fost emisă Hotărîrea nr. 838/1958 a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Romîn şi a Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Romîne — „Cu privire la starea fnfracţională în avutul obştesc şi măsurile necesare pentru apărarea proprietăţii socialiste“ hotă-rîre care prevede un complex de măsuri în apărarea avutului obştesc şi recuperarea pagubelor aduse acestuia printre care şi reglementarea răspunderii materiale a gestionarilor, a angajării, a drepturilor şi îndatoririlor acestora spre a se preveni producerea de fapte care să dăuneze avutul obştesc.
În general în acţiunea de apărarea avutului obştesc partidul şi guvernul a îmbinat în dispoziţiile legislative măsurile aspre de represiune a infracţiunilor grave împotriva avutului obştesc săvîrşite de elementele duşmănoase şi înrăite cu măsurile de reeducare a elementelor înapoiate sau neglijente care n-au produs pagube prea importante prin judecarea lor de către instanţe obşteşti (consiliile de judecată), precum şi cu măsuri de prevenire a săvîrşirii unor fapte dăunătoare avutului obştesc ca şi de recuperare cu eficacitate a pagubelor, ca cele prevăzute prin decretul nr. 145/1960 privind răspunderea materială a gestionarilor din organizaţiile socialiste şi Regulamentul privind angajarea, drepturile, obligaţiile şi răspunderea gestionarilor de bunuri materiale din organizaţiile socialiste, regulament aprobat prin H.C.M. nr. 463 din 20 aprilie 1960.
Cunoaşterea şi adîncirea noii reglementări a situaţiei gestionarilor este o necesitate pentru ca prin stricta aplicare a ei să se restrîngă treptat numărul gestionarilor ce săvîrşesc fapte de păgubire a avutului obştesc, ca urmare a înlăturării însăşi a cauzelor care înlesneau sau înlesnesc săvîrşirea unor asemenea fapte.
Anterior apariţiei acestei reglementări problema nu era tratată legislativ în mod complet şi mai ales în mod corespunzător, diferitele prevederi referitoare la gestionari fiind în general risipite în numeroase acte normative, de cele mai multe ori — instrucţiuni ale Ministerului Finanţelor sau ministerelor economice.
Situaţia apărea cu atît mai nesatisfăcătoare cu cît în ceea ce priveşte pe casieri ea este rezolvată parţial prin Regulamentul operaţiunilor de casă aprobat prin H.C.M. nr. 858/1957, care a înlocuit HCM. nr. 740/1950.
Or, organizarea actuală a economiei noastre şi dezvoltarea continuă în relaţiile băneşti dintre unităţile sociale a decontării fără numerar, a inversat situaţia din trecut cînd statul trebuia să ia mai multe garanţii în ceea ce priveşte pe mînuitorii de bani publici, decît pentru gestionarii de bunuri materiale. Actualmente principalele mijloace de producţie fiind în proprietate socialistă şi dezvoltîndu-se industria socialistă şi sectorul socialist din agricultură, este deosebit de importantă activitatea gestionarilor de bunuri materiale din organizaţiile socialiste, prin mîna cărora trec toate materiile prime, materiale, produse, mărfuri etc.
Tocmai această situaţie nouă şi rolul important al gestionarilor de materiale a făcut să fie necesară o reglementare deosebită, întrucît normele generale ale codului muncii, privind toate categoriile de angajaţi nu dau soluţii situaţiilor speciale în care se găsesc gestionarii.
Gruparea într-un statut a normelor de angajare a drepturilor şi obligaţiilor, ca şi a răspunderii materiale a gestionarilor are şi o importanţă sub aspectul sistematizării legislaţiei, reprezentînd o codificare a normelor aplicabile în materie.
Acestea fiind condiţiile în care s-a edictat noua reglementare a situaţiei gestionarilor şi trecînd la analiza acestei reglementări, menţionăm că nu considerăm potrivit să facem o simplă comentare a textelor actelor normative în cauză, ci vom căuta să scoatem în evidenţă principiile de bază ale reglementării cu dezvoltarea deosebită a instituţiilor noi de drept material sau procedural pentru recuperarea integrală a pagubelor aduse avutului obştesc.
De asemenea vom căuta să scoatem în evidenţă caracterul de com-plectare pe care-l au unele din prevederile actelor normative noi a reglementărilor existente din Codul Muncii şi Codul Civil precum şi legătura lor cu alte acte normative (de ex. H.C.M. nr. 139/1953).
O primă precizare deosebit de utilă în noua reglementare este definirea noţiunii de gestionar atît prin conţinutul dat acestei noţiuni cît şi prin determnarea organelor competente să constate că un angajat din anume sector de activitate are sau nu calitate de gestionar.
Definiţia sub aspect material are următorul cuprins:
„Este gestionar de bunuri materiale acel angajat al unei organizaţii socialiste care are ca atribuţii principale de serviciu, primirea, păstrarea şi eliberarea de materii prime şi auxiliare, materiale, combustibil, carburanţi şi lubrifianţi, utilaje, unelte şi instrumente, piese de schimb, alimente şi furaje, produse, semifabricate, mărfuri, ambalaje, deşeuri, echipament şi materiale de protecţie, obiecte de inventar, sau orice alte bunuri materiale, oricare ar fi titlul sub care le deţine organizaţia socialistă respectivă.“
Sub aspectul determinării în concret de către organele competente, a angajaţilor avînd calitatea de gestionari, art. 34 din Regulament prevede că ministerele şi celelalte organe centrale sînt obligate ca în termen de 60 zile de la publicarea Regulamentului să stabilească listele de funcţiuni care atribuie calitatea de gestionar pentru diferitele ramuri de activitate cu avizul Ministerului Finanţelor şi a Comisiei Controlului de Stat.
Definiţia de mai sus este utilă nu numai pentru că înlătură controversele în determinarea calităţii de gestionar, dar şi pentru că natura atribuţiilor gestionarilor determină o serie de prevederi speciale cu privire la aceştia.
În grija sa de a nu lăsa aspecte nelămurite, legiuitorul a precizat că în cazul organizaţiilor socialiste de interes local, care nu primesc asistenţă tehnică din partea vreunui organ central, listele funcţiunilor care atribuie calitatea de gestionar vor fi stabilite de Ministerul pentru Problemele Organelor locale ale Administraţiei de Stat.
În ceea ce priveşte fondul definiţiei, ţinînd seama că orice angajat al organizaţiilor socialiste are asupra sa bunuri proprietate socialistă, fără ca prin aceasta să devină gestionar în înţelesul legii, s-a precizat că gestionar este numai acela a cărui principală atribuţie de serviciu este primirea, păstrarea şi eliberarea bunurilor enumerate.
Aceasta nu înseamnă că un alt angajat, care nu este gestionar în înţelesul legii, nu ar avea aceeaşi răspundere ca şi gestionarii, dacă depune ca activitate secundară sau incidentală, o muncă similară gestionarului. Soluţia este dată în mod expres de art. 35 din Regulament, care prevede că angajatul care primeşte, păstrează şi eliberează bunuri materiale, fără a figura pe listele de funcţiuni sus-citate, poartă aceeaşi răspundere ca şi gestionarul, adică deşi nu i se aplică normele privitoare la angajare, predarea-primirea gestiunii, control, etc, i se aplică, însă, regimul legal al răspunderii materiale al gestionarilor.
Pentru o temeinică înţelegere a soluţiilor din noua reglementare trebuie avut în vedere şi aceea că gestionarii, cu toată deosebita lor importanţă pentru buna funcţionare a organizaţiilor socialiste, nu fac decît să primească, păstreze şi elibereze bunurile produse prin eforturile altor oameni ai muncii.
O grijă mai mare încă a avut legiuitorul pentru determinarea foarte precisă a condiţiilor necesare pentru angajarea în funcţia de gestionar. Toate condiţiile prevăzute în art. 3 din Regulament reflectă preocuparea majoră a Hotărîrii CC. al P.M.R. şi Consiliului de Miniştri nr. 240/1955 de a se acţiona eficace în prevenirea infracţiunilor împotriva avutului obştesc. Cu toate incontestabilele progrese făcute şi pe linia verificării antecedentelor gestionarilor din 1955 pînă în 1958, Plenara CC. al P.M.R. din iunie 1958 a constatat că se mai găsesc în funcţie încă numeroşi gestionari cu antecedente penale sau proveniţi din elementele ostile regimului nostru.
În asemenea condiţii se explică şi volumul pagubelor aduse avutului obştesc ce mai era atunci destul de ridicat.
Textul art. 3 din Regulament este suficient de clar spre a nu necesita alte comentarii decît următoarele sublinieri:
— Condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a fi angajat în funcţia de gestionar sînt necesare nu numai cînd angajarea se face direct în această funcţie, dar şi cînd este vorba de un transfer. Apare deci posibil ca cineva să fie compatibil de a ocupa o altă funcţie, dar din cauză că nu îndeplineşte condiţiile speciale din art. 3 să nu poată îi transferat în funcţia de gestionar.
— O altă dispoziţie nouă reprezintă o dezvoltare a reglementării cuprinse în art. 99 Codul Muncii, potrivit căruia administraţia trebuie să comunice comitetelor sindicale respective angajările ce urmează a fi făcute, acordîndu-se acestor comitete sindicale dreptul să facă obiecţii în termen de 3 zile de la comunicare.
În Regulamentul gestionarilor se prevede pe de o parte consultarea Comitetului Sindical, iar pe de altă parte, că în comune, va fi consultat Preşedintele Comitetului Executiv al sfatului popular comunal. Această din urmă soluţie prezintă o deosebită utilitate pentru numirea gestionarilor la cooperativele de consum din mediul rural şi la gospodăriile agricole colective, colectiviştii nefiind în general membri de sindicat.
Nu este suficientă însă numai verificarea gestionarului în general, înainte de numirea sa, ci o eficace organizare a combaterii preventive a apariţiei lipsurilor din gestiune, ceea ce implică unele măsuri concrete începînd de la primirea şi pînă la predarea gestiunii.
Asemenea măsuri sînt detailat prevăzute în Regulament Cap. II. (Predarea şi primirea gestiunii). Cap. III. (Drepturile şi obligaţiile gestionarului în legătură cu primirea, păstrarea şi eliberarea bunurilor) şi Cap. IV. (Controlul asupra activităţii gestionarilor).
Utilitatea acestor foarte minuţioase reglementări este dublă:
— pe de o parte, fiecare din formalităţile instituite constituie o piedică sau o îngreunare pentru abaterea eventuală a gestionarului de la îndatoririle sale;
— pe de altă parte, fiecare din aceste formalităţi constituie o garanţie şi un ajutor în muncă dat gestionarilor de bună credinţă pentru a-i împiedica să greşească şi să nu ajungă la lipsuri din neglijenţă, neştiinţă sau uşurinţă.
Nu considerăm utilă comentarea fiecăreia din numeroasele măsuri organizatorice cuprinse în cele trei capitole citate, dar, spre a exemplifica modul în care acest sistem organizatoric contribuie la realizarea dublului scop indicat vom arăta numai pe cele care le considerăm mai importante şi anume:
— gestionarul este obligat să refuze primirea gestiunii, în cazul cînd nu se întocmeşte proces verbal de predare-primire şi să identifice viciile neascunse ale bunurilor recepţionate (art. 4 şi 8);
— la predarea-primirea gestiunii, asistă un delegat competent să dea îndrumările necesare, să controleze şi să certifice exactitatea datelor din fişele de inventariere (art. 5);
— organizaţia socialistă este obligată să înştiinţeze în scris pe gestionarul care urmează a face predarea, dîndu-se acestei înştiinţări rolul şi funcţia pe care o îndeplineşte citaţia în procedura judiciară (art. 6);
— organizaţia socialistă este obligată să ia măsuri pentru siguranţa bunurilor şi pentru ca gestionarul să aibă condiţii corespunzătoare de muncă, mergîndu-se pînă acolo încît dacă organizaţia nu ia măsurile de siguranţă şi de dotare necesare pentru păstrarea şi mînuirea corespunzătoare a bunurilor, gestionarul este obligat a sezisa organizaţia socialistă ierarhic superioară, măsură care, pînă acum, în legislaţia noastră era reglementată numai pentru contabili (art. 16 şi 17);
— se interzice gestionarului să elibereze bunuri pe bază de dispoziţie verbală sau provizorie şi se obligă conducătorul organizaţiei socialiste să comunice gestionarului specimenele de semnătură a persoanelor îndrituite să dea dispoziţii de eliberare a bunurilor, precum şi să vizeze aceste dispoziţii pentru control (art. 9 şi 10);
— din definiţia dată noţiunii de gestionar s-a văzut care sînt sarcinile sale principale de serviciu. Rolul gestionarului însă depăşeşte simpla mînuire a bunurilor, articolul 18 din Regulament dîndu-i şi sarcina de a se ocupa dacă stocurile de bunuri materiale aflate în gestiunea sa au atins limitele maxime sau minime, de stocurile de bunuri fără mişcare, de cele cu mişcare lentă sau greu vandabile etc.
— inventarierea şi controlul au fost legate de termene periodice şi minimale, prevăzîndu-se în privinţa inventarierii că aceasta este obligatorie: a) cel puţin o dată pe an; b) ori de cîte ori gestiunea este predată; c) ori de cîte ori se constată cazuri de atingere a integrităţii bunurilor gestionate.
În privinţa controlului, Regulamentul gestionarilor prevede că acesta se efectuează de organele competente potrivit legii, ceea ce înseamnă că s-a incorporat aici implicit prevederea din art. 8 a H.C.M. nr. 1934/1957 privind organizarea şi funcţionarea controlului financiar intern, text care prevede verificarea obligatorie a gestiunilor cel puţin o dată pe an, pe toată perioada de la ultima verificare.
Cu aceasta este cazul să trecem la analizarea părţii celei mai importante a noii reglementări, anume a răspunderii materiale a gestionarilor, importanţă care se reflectă şi în aceea că este singura parte a reglementării care este tratată într-un act normativ de valoare superioară, Decretul nr. 145/1960 privind răspunderea materială a gestionarilor din organizaţiile socialiste.
În Codul Muncii răspunderea gestionarilor este tratată de art. 681 lit. d, care prevede pentru această categorie de angajaţi că despăgubirea va fi integrală chiar dacă paguba depăşeşte cuantumul pe ultimele trei luni al salariului tarifar net al angajatului. Acest text se îmbină şi cu prevederile art. 671 Codul Muncii, unde se prevede că toţi angajaţii — deci inclusiv gestionarii — răspund numai pentru daunele efective aduse unităţilor unde lucrează şi care sînt urmarea directă a faptei lor şi nu răspund pentru foloasele nerealizate de unitatea păgubită sau pentru daunele provenite din riscul normal al serviciului.
Această reglementare a codului a fost completată cu noi instituţii juridice atît cu privire la normele de drept substanţial cît şi cu privire la normele de drept procesual aplicabile gestionarilor.
Astfel noua reglementare a luat în considerare o situaţie care în practică s-a dovedit destul de frecventă şi anume situaţia cînd paguba a fost provocată de gestionar împreună cu alţi angajaţi, fie că aceştia din urmă au sau nu calitatea de gestionari. Dificultăţile derivînd din această situaţie erau următoarele:
— pentru stricta aplicare a prevederilor Codului Muncii trebuia stabilit prealabil imputaţiei, partea de vină a fiecăruia dintre coautorii prejudiciului, ceea ce practica a dovedit în marea majoritate a cazurilor că este imposibil de realizat;
— există numeroase gestiuni în care manipularea bunurilor materiale se face în colectiv de mai mulţi angajaţi sau în schimburi succesive, fără predare de gestiune între schimburi, ceea ce face în multe cazuri imposibilă determinarea autorului pagubei.
Practica organelor de control şi a instanţelor ca şi de altfel literatura juridică de drept muncitoresc nu au putut să ignoreze aceste realităţi, dar în lipsă de texte legale precise soluţiile variau şi uneori erau contradictorii.
Dificultăţile de mai sus au fost clar şi categoric curmate de prevederile art. 1 al Decr. nr. J45/1960 şi art. 24 din Regulamentul gestionarilor.
Potrivit acestor texte s-a introdus o justificată prezumţie de culpă raportată la cîştigul mediu din muncă al salariaţilor în cauză şi răspunderea lor proporţională cu acest cîştig.
Desigur că această prezumţie nu are aplicare cînd partea de vină a fiecărui salariat poate fi în concret stabilită.
Această idee a apărut atît de importantă legiuitorului încît s-a simţit nevoia să fie exprimată în două forme:
— în primul rînd, prevăzîndu-se expres că sistemul acestei răspunderi are aplicare numai dacă partea de vină a fiecăruia nu poate fi determinată, şi
— în al doilea rînd, prevăzîndu-se expres că prezumţia nu are aplicare în cazurile cînd fapta generatoare de pagubă are caracter penal.
Pentru situaţia bunurilor gestionate în colectiv, preocuparea legiuitorului ca în stabilirea prezumţiei să se ţină seama de toate elementele situaţiei de fapt, a mers şi mai departe în sensul că recuperarea pagubei se face nu numai în cote proporţionale cu cîştigul mediu din muncă al fiecărui salariat, pe ultimele trei luni, ci şi proporţional cu timpul servit de fiecare de la ultima inventariere, în gestiunea la care s-a produs paguba.
Articolul 681 lit. a. din Codul Muncii mai prevede răspunderea integrală şi „dacă prin lege este prevăzută o astfel de răspundere“.
Decretul nr. 145/1960 prevede, după cum am văzut şi mai sus, „oastfel de răspundere“ şi pentru ceilalţi salariaţi care au provocat paguba împreună cu gestionarul.
În afară de această categorie, noua reglementare mai prevede răspunderea integrală în următoarele situaţii:
— dacă paguba constatată a fost săvîrşită de un gestionar angajat sau trecut în această funcţiune, fără să îndeplinească condiţiile legale cerute pentru a fi gestionar;
— dacă paguba a fost săvîrşită de către un angajat căruia i s-a încredinţat o funcţie aflată în subordinea gestionarului, fără a se fi luat avizul acestuia, paguba a fost cauzată de un gestionar sau un angajat aflat în subordinea acestuia, deşi înlocuirea acestora a fost cerută, atrăgîndu-se din timp atenţia că cei în cauză nu îndeplinesc condiţiile legale pentru garantarea unei gestionări corecte;
— dacă după provocarea pagubei nu se iau sau se iau cu întîrziere măsuri pentru stabilirea şi recuperarea ei, precum şi măsuri de indisponibilizare a bunurilor urmăribile.
Această ultimă ipoteză amplifică şi dă eficienţă prevederilor art. 681 lit. c. din Codul Muncii, care stabileşte răspunderea integrală pentru angajaţii cu funcţie de conducere care nu valorifică drepturile la despăgubiri născute în favoarea unităţii socialiste de pe urma unor prejudicii. În locul termenului general de „nevalorificarea drepturilor la despăgubiri“, art. 2 lit. b. din decretul nr. 145/1960 indică în mod precis măsurile a căror neluare angajează răspunderea şi anume: neconsti-tuirea de parte civilă, neemiterea dispoziţiei de reţinere din salariu, neluarea de măsuri asigurătorii etc.
Precizări foarte utile aduse de acest articol privesc atît modul de stabilire a pagubei imputabile, cît şi termenul în care trebuie să se declanşeze procedura de recuperare.
Cu privire la primul aspect legea prevede că paguba de recuperat de la o persoană care nu este autorul ei direct este egală cu valoarea pagubei rămasă nerecuperată de la autorii ei direcţi, iar cu privire la termen legea precizează că termenul pentru darea dispoziţiei de reţinere curge din momentul cînd se constată că această pagubă nu mai poate fi recuperată de la autorii direcţi.
Considerăm că în afară de salariaţii care au provocat paguba împreună cu gestionarul, toate celelalte categorii de mai sus sînt formate din salariaţi cu funcţii de conducere singurii competenţi să angajeze gestionari, să treacă salariaţi în subordinea gestionarilor, să înlocuiască gestionarii sau salariaţii din subordinea acestora, să se constituie parte civilă, să dea dispoziţie de reţinere etc.
În sfîrşit ultima categorie de salariaţi cărora decretul nr. 145/1960 le stabileşte de asemenea o răspundere integrală în legătură cu activitatea gestionarilor sînt acei funcţionari de răspundere care:
— nu au asigurat gestionarului asistenţa tehnică de specialitate cerută de acesta pentru recepţia calitativă a bunurilor primite;
— nu au luat măsurile de siguranţă necesare pentru păstrarea bunurilor în condiţii corespunzătoare;
— au dat gestionarului dispoziţii ilegale sau greşite.
Spre deosebire de ceilalţi funcţionari de conducere a căror răspundere materială este, după cum am văzut, subsidiară şi nu intervine decît dacă şi în măsura în care prejudiciul nu poate fi recuperat de la gestionar, în ultimele trei ipoteze răspunderea angajaţilor cu funcţii de conducere nu este legată de aceea a gestionarilor şi deci poate exista şi îndependent cînd paguba a fost provocată fără vina gestionarului şi numai din cauză că funcţionarul de conducere nu a luat el măsurile legale cu privire la bunurile gestionate.
Cu toată extinderea dată prin decretul nr. 145/1960 sferei persoanelor supuse răspunderii integrale alături de gestionar, acest act normativ a respectat în general sistemul Codului Muncii de a nu prevedea răspunderea solidară între angajaţi, ci în art. 1 şi 3 reglementează răspunderea directă a unor alţi salariaţi decît gestionarii, iar în art. 2 reglementează o răspundere subsidiară.
Dimpotrivă cînd s-a extins răspunderea de la gestionar la alte persoane, care nu sînt în legătură de serviciu cu el şi deci ies de sub incidenţa răspunderii materiale potrivit Codului Muncii art. 4 din decretul nr. 145/1960 prevede în mod expres răspunderea solidară în condiţiile pe care le vom analiza succint.
Astfel o primă condiţie este ca persoana în cauză să fi dobîndit de la un gestionar bunuri sustrase de acesta din avutul obştesc. O a doua condiţie este ca să fie vorba de bunuri dobîndite în afara activităţii de serviciu a gestionarului şi în sfîrşit condiţia ca dobînditorul să fi cunoscut că gestionarul mînuieşte asemenea bunuri.
Limita răspunderii solidare este aceea a valorii bunurilor dobîndite în condiţiile susarătate.
Dispoziţia examinată prezintă atît din punct de vedere economico-social, cît şi din punct de vedere juridic o deosebită importanţă.
Din primul punct de vedere experienţa a dovedit că a fost destul de frecventă calea sustragerii de bunuri din avutul obştesc în scop de aprovizionare a sectorului particular-capitalist. Astfel îşi găseşte justificare prezumţia de culpă în sarcina achizitorului de bunuri de la un gestionar — în afara activităţii lui de serviciu — atîta timp cît sectorul particular capitalist n-a fost total lichidat.
Cele de mai sus vizează actele de dobîndire de bunuri cu titlu oneros. Mai clară încă apare situaţia în ceea ce priveşte dobîndirile cu titlu gratuit de la gestionari, adică responsabilitatea profitorilor sustragerii în cadrul unor legături neprincipiale între aceştia şi gestionari, — persoane faţă de care textul analizat îndeplineşte un adevărat rol de control al averilor.
Cît priveşte cel de al doilea punct de vedere, anume acela juridic, trebuie subliniat mai ales că nu e vorba de o instituţie de drept penal, pentru că dacă dobînditorii în cauză — cu titlu oneros sau gratuit au calitatea de complici, favorizatori, instigatori etc. răspunderea lor nu se bazează pe art. 4 din Decretul nr. 145/1960 şi nici nu era nevoie de acest text faţă de prevederile codului penal. Este vorba în realitate de o prezumţie de culpă civilă, prezumţia irefragabilă, dacă unitatea păgubită dovedeşte că dobînditorul a primit bunul în afara activităţii de serviciu a gestionarului şi a cunoscut că acesta mînuieşte astfel de bunuri.
Articolul 4 din Decretul nr. 145/1960 creează o nouă prezumţie care reglementează situaţii specifice pentru economia perioadei de trecere de la capitalism la socialism.
Trecînd de la analiza normelor de drept substanţial la acelea de drept procedural, arătăm că noua reglementare vine cu două importante instituţii noi şi anume nesuspendarea executării dispoziţiilor de reţinere prin exercitarea căilor de atac şi acordarea valorii de titlu executor angajamentelor luate de gestionari cu privire la acoperirea lipsurilor în gestiune.
În legătură cu prima instituţie arătăm că deşi principiul general al codului muncii este suspendarea efectului executoriu al dispoziţiei de reţinere prin exercitarea căii de atac, totuşi legislaţia noastră a prevăzut şi pînă acuma mai multe excepţii de la acest principiu şi anume:
— H. C. M. nr. 658/1951 prevede că imputaţiile date de Comisia Controlului de Stat sînt atacabile cu contestaţie la Preşedintele Comisiei Controlului de Stat care poate suspenda executarea imputaţiei pînă la soluţionarea contestaţiei (art. 4);
— Decretul nr. 359/1957 privind răspunderea materială a militarilor şi stabilirea, urmărirea şi lichidarea pagubelor cauzate patrimoniului Forţelor Armate prevede că reţinerile din soldă, pe baza ordinului de imputare, se fac independent de faptul că cel în cauză a introdus în termen contestaţia. Organul în drept să rezolve contestaţia — putînd însă suspenda executarea ordinului de imputare, în condiţiile legii (art. 30 alin. 3 şi 4);
— În sfîrşit Decretul nr. 120/1959 privind stabilirea imputaţiilor pentru pagubele constatate de organele de control şi revizie ale Ministerului Finanţelor prevede că introducerea contestaţiei nu suspendă executarea dispoziţiei de reţinere.
Decretul nr. 145/1960 a generalizat pentru gestionari, prin art. 5 soluţia nesuspendării reţinerii ca urmare a exercitării căii de atac indiferent de organul care a dat dispoziţia de reţinere.
De asemenea regulamentul gestionarilor (art. 31) adoptă soluţia din H.C.M. nr. 513/1959 dată în aplicarea Decretului nr. 120/1959, în sensul că sumele reţinute din salariu pînă la rămînerea definitivă a imputaţiei se consemnează la C.E.C., urmînd ca în cazul în care dispoziţia de reţinere va fi anulată integral sau parţial să se restituie celui în cauză sumele cuvenite.
Această soluţie îmbină necesitatea unei recuperări rapide a daunelor, cu garantarea intereselor gestionarului în sensul că pînă la rămînerea definitivă a imputaţiei, unitatea nu încasează ea sumele, ci ele se consemnează, mobilizîndu-se ambele părţi ca să nu tergiverseze soluţionarea litigiului.
În legătură cu instituţia angajamentului scris de acoperire a lipsurilor în gestiune, — angajament cu valoare de titlu executor facem următoarele sublinieri:
— Pe linia simplificării formalităţilor de constituirea titlului executor, soluţia adoptată de legiuitor reprezintă simplificarea maximă, în-lăturînd orice formalism inutil. Cum, în genere, dreptul nostru nu menţine formalităţile decît în măsura în care garantează un interes legitim, legiuitorul a avut să se preocupe şi de justa utilizare a angajamentului în sensul că pe de o parte darea angajamentului nu constituie o cauză de exonerare de răspundere penală, iar pe de altă parte salariatul care s-a înşelat în recunoaşterea cuprinsă în angajament nu suportă vreo consecinţă în urma erorii sale. Ambele aceste obiective sînt realizate prin art. 32, al. 3 din regulament, care are următorul cuprins:
„Validitatea angajamentului scris încetează parţial sau integral numai dacă ulterior Tribunalul stabileşte o altă situaţie de fapt, fie la cererea celui care a semnat angajamentul, fie în procesul pornit împotriva acestuia“.
Articolul 33 din regulament arată dealtfel expres că răspunderea materială — indiferent de forma prin care se constată, deci inclusiv angajamentul scris — nu înlătură răspunderea penală, disciplinară sau administrativă, după caz.
Cît priveşte anularea sau reducerea sumei cuprinse în angajament,. această situaţie se va realiza oridecîte ori gestionarul va demonstra, în cadrul unei acţiuni civile, că angajamentul său este atins de un viciu de consimţămînt, ca de ex. eroarea.
În cele de mai sus s-au scos în evidenţă principiile şi caracteristicile noii reglementări a situaţiei gestionarilor.
Oricît de închegate însă ar fi aceste instituţii în Decretul nr. 145/1960 şi în Regulamentul aprobat prin H.C.M. nr. 463/1960, multitudinea problemelor de rezolvat impun şi o succintă trecere în revistă a legăturilor între aceste două noi acte normative şi celelalte reglementări în vigoare.
În primul rînd, după cum este şi firesc, legiuitorul a avut în vedere că gestionarii sînt salariaţi, deşi supuşi codului muncii, care li se aplică integral ori de cîte ori reglementarea specială nu are prevederi de com-plectare a codului muncii.
În această ordine de idei arătăm şi că prin H.C.M. nr. 2316/1955 lista funcţiunilor de răspundere prevăzută de H.C.M. nr. 139/1953 a fost completată la pct. „v“ care prevedea pe „şefii de magazine din întreprinderile comerciale de stat şi cooperatiste“, cu textul „precum şi cei care, potrivit legii, au calitatea de gestionari“.
Pînă la apariţia definiţiei gestionarului (art. 1 din regulament) textul de mai sus n-a putut avea deplină eficienţă.
Reglementarea nouă a situaţiei gestionarilor are implicaţii şi în ce priveşte prevederile codului civil, fie că ar fi vorba de răspunderea solidară a dobînditorilor de bunuri de la gestionari, fie că ar fi vorba de prezumţia de culpă în privinţa aceloraşi persoane.
În ce priveşte implicaţiile cu codul penal arătăm că pentru principala infracţiune contra avutului obştesc — delapidarea — deşi aplicaţiunea art. 236 cod penal nu a întîmpinat dificultăţi practice, noua reglementare aduce un aport ştiinţific în precizarea conţinutului acestei infracţiuni.
Am citat legătura noii reglementări cu unele acte normative de bază ale legislaţiei noastre, dar această reglementare are legături strînse şi cu alte acte normative de mai redusă importanţă, dar cu atît mai numeroase.
Astfel menţionăm exemplificativ Regulamentul Operaţiilor de casă, aprobat prin H.C.M. nr. 858/1957, în legătură cu care art. final al Regulamentului gestionarilor precizează dispoziţiile ce sînt aplicabile în mod corespunzător casierilor şi celorlalţi gestionari de valori băneşti.
Regulamentul gestionarilor se îmbină şi cu reglementările anterioare ce privesc anume obligaţii ale gestionarilor, cum este de ex. depunerea garanţiei materiale, care n-a fost cuprinsă în reglementarea nouă, avînd o reglementare complectă — aparte încă din anul 1957 — Regulamentul gestionarilor n-a restrîns cu nimic sfera de aplicare a acelei reglementări, căreia însă îi sînt supuşi incontestabil toţi gestionarii ce se vor prevedea în listele de gestionari stabilite potrivit art. 34 din regulament. Dacă reglementarea specială susamintită obligă la garanţii materiale şi alţi salariaţi decît cei cuprinşi în listele de gestionari, aceştia rămîn supuşi obligaţiei respective în calitate de asimilaţi gestionarilor.
O serie de probleme importante cum sînt acelea a perisabilităţilor, a mărfurilor greu vandabile, a mărfurilor cu mişcare lentă, a lichidării stocurilor supranormative găsesc în noua reglementare elemente pentru soluţionare.
Astfel în problema perisabilităţilor sau altor scăzăminte naturale, oriunde nu există dispoziţii legale, care să constituie un temei juridic suficient, art. 20 din regulament a îndrituit ministerele şi celelalte organe centrale să stabilească, prin instrucţiuni, cu avizul Comitetului de Stat al Planificării — condiţiile în care se pot recunoaşte pierderile respective.
În ceea ce priveşte lichidarea stocurilor supranormative, care constituie o permanentă preocupare pentru buna organizare economico-financiară, concretizată în diferite reglementări, art. 18 din regulament vine cu o importantă măsură de prevenire a formării stocurilor supranormative, prin obligaţia pusă gestionarului de a raporta în scris cazurile în care stocurile de bunuri aflate în gestiune au atins limitele maxime.
Prezentarea noii reglementări a situaţiei gestionarilor considerăm că ar fi necompletă dacă nu vom menţiona şi următoarele aspecte:
— De la Decretul nr. 199/1949 privind organizarea şi funcţionarea întreprinderilor şi organizaţiilor economice de stat, legislaţia noastră s-a îmbogăţit în mod continuu cu dispoziţii privind structura organizatorică şi raporturile funcţionale între diferiţii factori de activitatea cărora depinde o bună desfăşurare a procesului de producţie şi desfacere.
În această ordine de idei regulamentul gestionarilor aduce o contribuţie prin subordonarea gestionarilor faţă de contabilul şef, atît în ce priveşte predarea şi primirea gestiunii, cît şi a înregistrărilor legale în evidenţele gestiunii.
— Deşi noua reglementare apare că şi-a propus să constituie o sistematizare a materiei, totuşi legiuitorul a fost constant preocupat să nu neglijeze aspectele specifice ale activităţii diferitelor ramuri economice. Această preocupare se manifestă atît în posibilitatea stabilirii unor condiţii speciale de către ministere şi celelalte organe centrale la predarea şi primirea gestiunii, cît şi la eliberarea bunurilor din gestiune sau la stabilirea perisabilităţilor.
Importanţa acestor diversificări a apărut atît de evidentă încît s-a recurs la procedura rar uzitată dar potrivită, de a se prevedea intrarea în vigoare a noii reglementări în 60 de zile de la publicare, tocmai pentru a se da timpul material în vederea emiterii instrucţiunilor pe ramuri economice, instrucţiuni a căror unitate se asigură nu numai prin principiile stabilitei în Decretul şi Hotărîrea Consiliului de Miniştri, ci şi prin verificarea respectării acestor principii realizată în obligaţia de avizare a tuturor acestor instrucţiuni de către Ministerul Finanţelor şi Comisia Controlului de Stat.
După cum am expus de la început actele normative de bază care au trasat sarcini în materie au fost Hotărîrile CC. al P.M.R. şi a Consiliului de Miniştri nr. 240/1955 şi 838/1958, care pun accentul pe prevenirea infracţiunilor, ceea ce înseamnă că şi în acest domeniu se aşteaptă cotitura hotărîtoare prin educarea cadrelor, prin formarea omului nou pentru care paza avutului obştesc va fi o îndatorire cetăţenească de onoare.
