I
DORIN SABĂU EMIL ZINVELIU
Jurist — Arad Procuror — Procuratura Judeţeană Caraş-Severin
1. În temeiul art. 137 alin. 1 din Codul muncii, „timpul cît o persoană a desfăşurat activitate pe baza unui contract de muncă constituie vechime în muncă. De asemenea, constituie vechime în muncă şi alte perioade de timp prevăzute de lege“.
Acelaşi principiu este reluat şi în alin. 1 din art. 9 al Legii nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţa socială, în sensul că „vechimea în muncă ce se ia în considerare la stabilirea pensiilor pentru munca depusă este timpul cit o persoană a fost încadrată în baza unui contract de muncă“.
Deşi între cele două texte există o diferenţă de redactare, Codul muncii referindu-se la desfăşurarea unei activităţi, iar Legea nr. 3/1977 la încadrarea în baza unui contract de muncă, soluţia lor este concordantă, deoarece, ambele „fundamentează, în principiu, noţiunea de vechime în muncă pe existenţa contractului de muncă“[1].
În considerarea art. 137 alin. 1 (fraza finală) don Codul muncii, la stabilirea vechimii în muncă se iau în considerare şi situaţiile indicate în art. 20 alin. 1—4 şi art. 48 alin. 4 din Legea nr. 3/1977, cît şi unele perioade de timp reglementate prin dispoziţii legale speciale.
Deşi, potrivit Codului muncii, elementul definitoriu al vechimii în muncă îl constituie desfăşurarea activităţii pe baza unui contract de muncă, din analiza textelor care reglementează această instituţie, se disting: situaţii recunoscute ca vechime în muncă, în care persoana în cauză nu a prestat vreo muncă în înţelesul Codului muncii şi mei nu a avut încheiat un contract de muncă (de pildă: perioada în care ea a fost deţinută în lagăre sau închisori pentru activitate revoluţionară antifascistă sau democratică; perioada cuprinsă între desfacerea contractului de muncă şi anularea ca ilegală a acestei măsuri, dacă în acest interval nu a încheiat un alt contract de muncă), precum şi situaţii în care vechimea îi muncă este recunoscută, deşi nu s-a desfăşurat activitate în sensul Codului muncii, dar contractul de muncă'a rămas în fiinţă, precum perioada îndeplinirii serviciului militar în termen sau a concentrării, sau perioada incapacităţii temporare de muncă, a concediilor de maternitate sau pentru îngrijirea copilului bolnav (în vîrstă de pînă la 3 ani).
În ce priveşte situaţiile din prima ipoteză (nu a existat contract de muncă şi nu s-a prestat o muncă), considerăm că ele constituie vechime în muncă numai în măsura în care legea prevede în mod expres acest beneficiu.
Problema nu se pune în aceeaşi termeni atunci cînd ne aflăm în situaţiile Indicate în cea de-a doua ipoteză (nu s-a prestat activitate, dar contractul de muncă continuă a fi în fiinţă). Pentru unele din ele, legiuitorul a prevăzut in mod expres benificiul vechimii în muncă (satisfacerea serviciului militar în termen ori suspendarea din funcţie urmată de anularea măsurii ca ilegală); altele însă nu cad sub incidenţa unor prevederi legale exprese.
2. Contractul de muncă presupune, în mod necesar, prestarea muncii în unitate de către persoana încadrată, pe de o parte, şi retribuirea muncii de către unitate, pe de altă parte.
Cînd în mod temporar nu se pot înfăptui aceste principale efecte ale contractului de muncă, el subzistă, dar este suspendat.
împrejurările care generează suspendarea contractului de muncă pot fi determinate de:
— iniţiativa persoanei încadrate în muncă (absenţe nemotivate, concedii de studii);
— iniţiativa unităţii (suspendarea din funcţie în baza art. 16 din Legea nr. 1/1970, detaşarea);
— acordul părţilor (trimiterea pentru prestarea muncii în străinătate ca personal de specialitate);
— de drept (îndeplinirea serviciului militar în termen, incapacitatea temporară de muncă).
Ceea ce caracterizează toate aceste situaţii este suspendarea principalelor efecte ale contractului de muncă şi anume: prestarea muncii în unitate şi retribuirea ei de către unitate.
Se pune problema, în ce măsură, această suspendare produce efecte cu privire la beneficiul vechimii în muncă, utile la obţinerea unei pensii în cadrul asigurărilor sociale de stat, dacă acest efect nu derivă dintr-o prevedere expresă a legii.
Întrucît soluţia problemei enunţate nu este aceeaşi în toate cazurile, în cele ce urmează, discutăm onele dintre acestea.
3. Potrivit art. 1 din Decretul nr. 389/1972 cu privire la contribuţia pentru asigurările sociale de stat, persoanele juridice şi fizice care folosesc personal retribuit sînt obligate să verse la bugetul asigurărilor sociale de stat o contribuţie stabilită în procente din cîştigul realizat de acest personal.
Depunerea de către unităţile socialiste a acestei contribuţii, constituie, în baza art. 3 alin. 1 din Legea nr. 3/1977, o condiţie necesară pentru recunoaşterea dreptului la pensia de asigurări sociale, deci implicit, în opinia noastră, condiţia sine qua non a recunoaşterii vechimii în muncă.
Din coroborarea textelor menţionate mai sus, s-ar deduce faptul că perioadele în care această contribuţie nu a fost vărsată urmează a fi excluse din calculul vechimii utile pentru pensionare.
Decretul nr. 389/1972 precizează la art. 2 că — printre alte situaţii — contribuţia pentru asigurările sociale de stat nu se datorează asupra sumelor repre-zentînd drepturile plătite asiguraţilor din fondurile asigurărilor sociale de stat.
Personalul muncitor aflat în incapacitate temporară de muncă datorită unei boli profesionale sau obişnuite, ori unui accident de muncă sau care are legătură cu munca, ori aflat în concediu de maternitate sau pentru îngrijirea copilului bolnav în vîrstă de pînă la 3 ani, pe perioada cît durează aceste situaţii, nu prestează activitate şi, în consecinţă, nu este retribuit, primind în schimb ajutoare (indemnizaţii) din fondurile asigurărilor sociale de stat.
Contractul de muncă este, în aceste situaţii, suspendat, în principalele sale efecte, operînd o suspendare de drept.
Întrucît, aşa cum am arătat, asupra acestor ajutoare nu se datorează contribuţia pentru asigurările sociale de stat, se poate oare trage concluzia că perioadele la care ne-am referit urmează a fi excluse din calculul vechimii în muncă utilă pentru pensie?
Considerăm că nu, deoarece ceea ce caracterizează noţiunea de vechime în muncă, este existenţa contractului de muncă. Or, în situaţiile la care am făcut referire, contractul de muncă fiinţează, deci elementul de esenţă al vechimii în muncă nu este alterat.
În al doilea rînd, din moment ce prin Decretul nr. 389/1972 se reglementează contribuţia pentru asigurările sociale de stat, creindu-se o resursă bănească destinată să înlocuiască retribuţia, cu ajutoare materiale (indemnizaţii) pentru cei ce se găsesc în incapacitate de muncă, nu ar fi raţional sau echitabil ca însăşi asupra acestor fonduri distribuite celor în cauză, să se aplice o nouă contribuţie,, din moment ce ea s-a aplicat atunci cînd persoanele în cauză primeau retribuţia.
Pentru motivele indicate, nu credem că ar exista o discordanţă între prevederile art. 3 alin. 1 si art. 9 alin. 1 din Legea nr. 3/1977, precum si ale art. 2 din Decretul nr. 389/1972.
Deşi nu se datorează contribuţia pentru asigurările sociale de stat asupra drepturilor plătite asiguraţilor din fondurile asigurărilor sociale de stat, iar contractul de muncă al acestora este suspendat în perioada incapacităţii temporare de muncă, a concediului de maternitate, sau a concediului pentru îngrijirea copilului bolnav, în vîrstă de pînă la 3 ani, cei în cauză beneficiază de vechime in muncă utilă pentru obţinerea unei pensii în cadrul asigurărilor sociale de stat, deoarece, pe de o parte, contribuţia pentru asigurările sociale de stat, s-a calculat asupra cîştigurilor realizate de ei în perioada activităţii retribuite, iar unitatea a vărsat-o la bugetul asigurărilor sociale de stat în procentul prevăzut de art. 1 din Decretul nr. 389/1792, iar, pe de altă parte, contractul de muncă rămîne în fiinţă pe întreaga perioadă a situaţiilor menţionate.
4. Există şi alte situaţii prevăzute în acte normative, în care contractul de muncă este suspendat în principalele sale efecte, fără ca legiuitorul să fi făcut vreo precizare cu privire la vechimea în muncă.
Menţionăm, în acest sens, situaţiile în care, în temeiul art. 16—17 din Legea nr. 20/1971 (republicată la 2 noiembrie 1973) a organizării contribuţiei băneşti şi in muncă, pentru efectuarea unor lucrări de interes obştesc, personalul muncitor care locuieşte în comune are îndatorirea de a participa prin muncă la executarea lucrărilor respective. în această perioadă persoanele in cauză, fireşte, lipsesc din unitatea cu care au încheiat contractul de muncă.
Întrucît nu se prestează activitate, nu se primeşte nici retribuţie, aşadar, în perioada executării lucrărilor de interes obştesc contractul de muncă este suspendat[2].
Aceeaşi este situaţia în cazul prestărilor de servicii în baza Legii nr. 10/1974 privind rechiziţiile. într-adevăr, deşi în timpul prestării acestor servicii nu se desfăşoară activitate în sensul Codului muncii, totuşi unitatea le plăteşte celor în cauză drepturi băneşti, art. 23 alin. 2 lit. a, referindu-se la retribuţia tarifară de încadrare şi la sporul de vechime. S-ar părea deci că numai unul din principalele efecte ale contractului de muncă — prestarea activităţii în unitate — lipseşte şi atunci nu ne-am găsi în faţa unei suspendări a contractului de muncă. Cu toate acestea, considerăm că soluţia corectă este aceea că, în perioada prestărilor de servicii în temeiul Legii nr. 10/1974, cei în cauză nu pot beneficia de retribuţie, deoarece nu prestează activitate, iar drepturile băneşti plătite de unitate şi menţionate mai sus, juridic constituie indemnizaţii[3]. Aşadar, şi în aceste situaţii contractul de muncă este suspendat, deoarece nu se prestează activitatea în unitate şi nu se plăteşte retribuţia.
Se pune din nou problema, dacă în situaţiile examinate, perioadele de timp în care se prestează servicii în afara contractului de muncă pot fi luate în calculul vechimii utile pentru obţinerea unei pensii de asigurări sociale de stat, sau urmează a fi excluse din acest calcul.
După părerea noastră, răspunsul trebuie să fie afirmativ. într-adevăr, potrivit alin. 1 din art. 9 al Legii nr. 3/1977, timpul cit persoana a fost încadrată în baza unui contract de muncă, constituie vechime în muncă.
Cei ce prestează servicii în temeiul prevederilor Legii nr. 20/1971 şi Legii nr. 10/1974, pe perioada prestării acestor servicii, continuă să fie încadraţi în baza aceluiaşi contract de muncă, deci, raportat la textul menţionat, vechimea în muncă există şi în asemenea situaţii.
Faţă de importanţa naţională şi socială a serviciilor prestate, în cazurile date, sîntem de părere că cei vizaţi nu ar putea fi socotiţi ca fiind în concediu fără plată, deoarece actele normative ce reglementează situaţiile în discuţie nu prevăd acordarea unui asemenea concediu pentru perioadele respective, iar, pe de altă parte, acordarea acestuia i-ar desavantaja în raport cu importanţa serviciilor prestate, prin aplicarea art. 9 alin. 2 din Legea nr. 3/1977 (modificată prin Decretul nr. 339/1983), în sensul că perioadele respective ar urma să fie scăzute din vechimea în muncă.
Desigur, pentru evitarea unor interpretări diferite a situaţiilor la care ne-am referit, ar fi indicată o reglementare legală expresă.
5. În legătură cu aplicarea Decretului nr. 389/1972, ne propunem în cele ce urmează să mai examinăm încă o problemă conexă.
În practica unor oficii de asigurări sociale şi pensii s-a conturat ideea că, la stabilirea vechimii în muncă utile pentru obţinerea dreptului la pensie de asigurări sociale de stat, este necesară atît dovada desfăşurării activităţii în baza unui contract de muncă, cît şi dovada depunerii de către unităţile socialiste a contribuţiei prevăzute de lege, la fondul de asigurări sociale de stat, avîndu-se în vedere norma de principiu cuprinsă în art. 3 alin. 1 din Legea nr. 3/1977.
Subliniem faptul că depunerea acestei contribuţii este o obligaţie a unităţilor socialiste ori a persoanelor fizice care folosesc muncă retribuită (art. 1 din Decretul nr. 389/1972), iar dovada îndeplinirii acestei obligaţii nu se poate pretinde persoanei încadrate care urmează a se pensiona.
Invocarea prevederilor art. 4 din Legea nr. 3/1977, în sensul că unităţile socialiste sînt obligate să asigure pentru întregul personal totalitatea elementelor „necesare, potrivit legii, la stabilirea pensiei“, nu poate fi concludentă în sprijinul opiniei că persoana încadrată în muncă este aceea care ar urma să facă dovada plăţii contribuţiei de asigurări sociale.
Într-adevăr, de vreme ce persoana încadrată nu este obligată să depună personal această contribuţie, ci sarcina revine unităţii, potrivit prevederilor imperative ale Decretului nr. 389/1972 (art. 1) şi ale Legii nr. 3/1977 (art. 3), nu i se poate pretinde ei să dovedească îndeplinirea acelei obligaţii.
Considerăm deci că, la stabilirea vechimii în muncă utile în vederea pensionării, nici unităţile care întocmesc dosarele de pensionare (prin comisiile de specialitate) şi nici oficiile de asigurări sociale şi pensii nu pot pretinde persoanelor în cauză să facă ele dovada plăţii contribuţiei de asigurări sociale.
II
dr. GHEORGHE BREHOI
În articolul precedent sînt relevate unele aspecte ale problematicii teore-, tice şi practice privitoare la existenţa vechimii în muncă, una dintre instituţiile juridice de referinţă ale dreptului muncii, avînd în vedere faptul, deosebit de semnificativ, că în raport cu vechimea în muncă se stabilesc şi se acordă importante drepturi de personal[4]. Dat fiind că vechimea în muncă este, totodată, în condiţiile prevăzute de lege, şi vechime neîntreruptă în muncă, vechime neîntreruptă în aceeaşi unitate, vechime în funcţie, meserie sau specialitate şi timp lucrat in locuri de muncă cu condiţii deosebite, aceasta constituie şi element de calcul pentru toate aceste din urmă situaţii juridice în raport cu care, la rîndul lor, se stabilesc şi se acordă alte însemnate drepturi de personal[5]. Autorul face observaţii pertinente şi utile pentru rezolvarea practică a unor cazuri în care, in anumite condiţii prevăzute de dispoziţiile legale, se recunoaşte existenţa vechimii în muncă. Nu mai puţin însă, în opinia noastră, considerăm că, în alegerea modalităţilor optime de soluţionare, sînt necesare anumite nuanţări, precum şi înlăturarea unor motivări care nu ni se par a fi exacte şi înlocuirea lor cu argumente de text şi de logică juridică, de natură să clarifice raţiunile pentru care anumite perioade constituie vechime în muncă.
1. Cu privire la noţiunea de vechime în muncă subliniem, In primul rînd, faptul că aceasta este prevăzută de o succesiune de reglementări care, aparent, nu au o redactare tocmai concordantă.
Astfel, noţiunea de vechime în muncă este definită de prevederile art. 137 alin. 1 din Codul muncii ca fiind timpul cît o persoană a desfăşurat activitate pe baza unui contract de muncă, precum şi alte perioade de timp prevăzute de lege.
Prima parte a definiţiei vechimii în muncă pe care o dă art. 137 alin. 1 din Codul muncii este preluată de dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 3/1977, care stabilesc că este vechime în muncă timpul in care o persoană a fost încadrată pe baza unui contract de muncă şi de prevederile art. 3 din aceeaşi lege, care menţionează că au vechime în muncă personale ce au desfăşurat activitate permanentă pe baza unui contract de muncă.
Analizate separat, precitatele dispoziţii ale art 9 şi 3 din Legea nr. 3/1977 au, într-adevăr, o redactare neconcordantă. Astfel, dacă am avea în vedere numai dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 3/1977, ar însemna să considerăm ca fiind vechime în muncă, perioada în care o persoană a fost încadrată în baza unui contract de muncă, adică durata existenţei contractului de muncă, indiferent dacă, în tot acest timp, contractul de muncă a produs sau nu efectele sale principale — s-a prestat munca şi s-a plătit retribuţia, în raport cu care au fost încasate şi cotele de asigurări sociale — ceea ce, în opinia noastră, nu este exact, pentru că, în acest mod, s-ar include, nelegal, în calculul vechimii în muncă şi perioada in care nu s-a prestat efectiv munca (concedii fără plată, învoiri, absenţe nemotivate, suspendări din funcţie). De aceea, apreciem că, textul art. 9 din Legea nr. 3/1977 trebuie aplicat, practic, prin prisma reglementării de la art. 3 din aceeaşi lege, potrivit căreia constituie vechime în muncă numai timpul cît o persoană încadrată cu contract de muncă a desfăşurat efectiv (permanent) activitatea pe baza acestui contract, deoarece numai prin acest mod de interpretare a celor două texte reuşim să aplicăm corespunzător în reglementarea de principiu a art. 137 alin. 1 din Codul muncii, în temeiul căreia constituie vechime în muncă doar timpul cît o persoană a desfăşurat activitatea — în sublinierea noastră, a prestat munca — pe baza unui contract de muncă[6].
Pentru cea de a doua parte a definiţiei noţiunii de vechime în muncă dată de Cod — „alte perioade de timp prevăzute de lege“ —, acestea pot fi atît perioada care se grefează pe existenţa contractului de muncă — dar în intervalul cărora, din anumite motive prevăzute de lege, nu s-a prestat muncă —, cît şi perioade care nu ne suprapun pe existenţa unui contract de muncă.
Şi în articolul precedent este marcată această deosebire pe care o fac dispoziţiile art. 137 alin. 1 din Codul Muncii şi care, de asemenea, este sprijinită de dispoziţiile art. 20 şi art. 48 alin. 4 din Legea nr. 3/1977. Cînd se fac însă referiri la cerinţa de a fi expres prevăzute de lege ca fiind vechime în muncă, autorul afirmă că aceasta este valabil numai penru ipotezele în care nu o existat contract de muncă şi de aceea nu s-a prestat muncă, lăsîndu-se să se înţeleagă — ceea ce, după părerea noastră, este inexact — că pentru a constitui vechime în muncă nu ar mai fi necesar să mai fie expres prevăzute de legea şi situaţiile în care nu s-a prestat muncă, deşi contractul de muncă este în fiinţă, arătîndu-se că pentru unele dintre ele legiuitorul a reglementat in terminis beneficiul vechimii în muncă (satisfacerea serviciului militar în termen, suspendarea din funcţie urmată de anularea măsurii ca nelegală), în timp ce „altele“ nu cad sub incidenţa unor prevederi exprese ale actelor normative.
Nu subscriem acestui punct de vedere, ci, dimpotrivă, considerăm că pot fi incluse în calculul vechimii in muncă perioadele de timp în care, deşi contrac- I tul de muncă a existat, totuşi nu s-a prestat efectiv muncă, dar numai in măsura în care există o prevedere legală expresă în acest sens. într-adevăr, examinînd structura definiţiei noţiunii de vechime în muncă analizată, constatăm că regula este exprimată în prima sa parte — timpul cît o persoană a desfăşurat activitatea (a prestat munca) în baza unui contract de muncă — iar partea a doua — alte perioade de timp prevăzute de lege — constituie excepţia. Or, excepţiile sînt de strictă interpretare şi, în consecinţă, ele nu pot fi avute în vedere pentru a produce efecte juridice decît numai dacă sint expres prevăzute de lege. Asemenea prevederi exprese — cînd se recunoaşte beneficiul existenţei vechimii în muncă, deşi nu s-a prestat muncă în baza contractului de muncă aflat în fiinţă — nu i sînt decît cele de la art. 20 alin 2 şi 3 din Legea nr. 3/1977 şi art. 504 alin. 4 din Codul de procedură penală[7]. De asemenea, mai relevăm faptul că exprimarea „prevăzute de lege“ din cuprinsul art. 137 alin. 1 din Codul muncii reprezintă un factor comun pentru „alte perioade de timp“, ceea ce înseamnă că, pentru a constitui vechime în muncă, este absolut necesar să existe o prevedere legală în acest sens, atît pentru cazul inexistenţei contractului de muncă, cît şi pentru cel în care, deşi a existat un contract, persoana încadrată nu a prestat totuşi erectiv munca. De aceea, considerăm, spre deosebire de concluzia pct. 1 al articolului precedent, că nu poate exista o perioadă de timp care legal să fie aptă de a fi inclusă în calculul vechimii în muncă — deşi nu s-a prestat o activitate în executarea contractului de muncă existent — şi care să nu fie expres prevăzută de o dispoziţie legală, sau, în exprimarea autorului, să nu cadă sub incidenţa unor prevederi legale exprese.
2. Procedînd la examinarea art. 1 din Decretul nr. 389/1972 cu privire la contribuţia pentru asigurările sociale de stat şi ale art. 3 alin. 1 din Legea nr. 3/1977, în articolul anterior se ajunge la concluzia că depunerea de către unităţile socialiste de stat a contribuţiei de asigurări sociale ar constitui o condiţie necesară pentru recunoaşterea vechimii în muncă.
În ceea ce ne priveşte, nu subscriem acestui punct de vedere şi, pentru considerentele ce le vom înfăţişa, apreciem că această concluzie nu este exactă, fiind necesar, totodată, să facem şi unele deosebiri pentru a distinge existenţa unor situaţii speciale cărora li se aplică reglementări specifice, ceea ce implică un mod de soluţionare mult mai nuanţat.
Dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 3/1977, referitoare la contribuţia de asigurări sociale, au natura juridică a unei reglementări cadru (de trimitere), care nu epuizează, în detaliu, reglementarea tuturor condiţiilor plăţii cotelor de asigurări sociale de către persoanele juridice sau persoanele fizice cărora le incumbă această obligaţie şi nici a consecinţelor împrejurării în care nu s-au plătit aceste cote, faţă de multiplele situaţii concrete de fapt cu o configuraţie juridică proprie şi, prin urmare, cu o reglementare specială — la care se trimite — grefată pe reglementarea cadru, de trimitere.
Astfel, pe baza dispoziţiilor art. 3 alin. 1 din Legea nr. 3/1977, la art. 20 alin. 4 din aceeaşi lege este prevăzută reglementarea specială aplicabilă situaţiei persoanelor care au cotizat la fostele asigurări sociale ori la casele de pensii preluate de stat, potrivit căreia constituie vechime în muncă perioadele de timp cit s-a desfăşurat activitatea în executarea unui contract de muncă, cu condiţia ca să se facă şi dovada plăţii cotelor de asigurări sociale, după caz, la fostele asigurări sociale ori la casele de pensii care au fost preluate de stat[8].
Tot în baza prevederilor de principiu de la art. 3 alin. 1 din Legea nr. 3/1977 se stabileşte şi vechimea în muncă în situaţia specială referitoare la persoanele ce au lucrat sau lucrează în străinătate la societăţi mixte, organizaţii internaţionale sau alţi parteneri externi, în condiţiile reglementate de Decretul nr. 233/1974 privind unele drepturi şi obligaţii ale cetăţenilor români care realizează venituri în valută (republicat la 16 mai 1984).
În conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. 3 din Decretul nr. 233/1974, perioada lucrată în străinătate se ia in calcul la stabilirea vechimii neîntrerupte in muncă, vechimii neîntrerupte în aceeaşi unitate, precum şi ca vechime in funcţie şi în specialitate, însă nu se include, în baza acestui act normativ, tn calculul vechimii în muncă, urmînd ca problema vechimii în muncă a persoanelor aflate în atare situaţie specială să fie rezolvată în temeiul reglementării specifice a art. 48 alin. 4 din Legea nr. 3/1977[9].
Potrivit prevederilor art. 48 alin. 4 din Legea nr. 3/1977 — pînă la modificarea adusă Decretului nr. 233/1974 prin Decretul nr. 159/1984, intrat în vigoare la data de 1 iunie 1984 — pentru ca persoanele care au lucrat în străinătate să aibă vechime în muncă, era reglementată, facultativ, posibilitatea plăţii contribuţiei de asigurări sociale, urmînd ca atunci cînd se efectua această plată, persoanele în cauză să beneficieze şi de vechime în muncă, aferent timpului pentru care au plătit cotele respective[10]; dimpotrivă, dacă nu se plătea contribuţia de asigurări sociale, timpul lucrat în străinătate nu se includea în calculul vechimii în muncă.
În conformitate cu dispoziţiile art. 7 din Decretul nr. 233/1974, astfel cum a fost modificat prin Decretul nr. 159/1984, cetăţenii români angajaţi la organizaţii internaţionale, societăţi mixte sau alţi parteneri externi, sînt obligaţi să transfere în ţară, la bugetul asigurărilor sociale de stat, sumele în valută repre-zentînd contribuţiile la fondul de pensii restituite de organizaţiile la care au lucrat, în vederea calculării, potrivit legii, a vechimii în muncă la pensie; în cazul în care, potrivit legislaţiei locale sau statutelor organizaţiilor, nu li se reţin sau nu li se restituie astfel de sume, angajaţii români sînt obligaţi să transfere, lunar, în ţară, contribuţia de asigurări sociale de stat în valută, în cuantum de 10% din venitul net. Faţă de conţinutul art. 7 din Decretul nr. 223/1974 — text nou introdus, ca urmare a modificării intervenite prin Decretul nr. 159 din 1984 — considerăm că au fost .modificate, implicit, şi dispoziţiile art. 48 alin. 4 din Legea nr. 3/2977, în sensul că, începînd cu data de 1 iunie 1984, atunci cînd problema vechimii în muncă nu este reglementată prin convenţiile încheiate de către R. S. România cu statele în care s-a prestat munca sau asemenea convenţii nu sînt încheiate, persoanele care au lucrat în străinătate în cazurile reglementate de Decretul nr. 233/1974, vor avea vechime în muncă pe baza contribuţiei depuse la fondul de pensii, în condiţiile deja arătate, prevăzute la art. 7 din Decretul nr. 233/1974, modificat. In consecinţă, dispoziţiile art. 48 alin. 4 din Legea nr. 3/1977, pentru cazul cînd nu există convenţiile la care ne-am referit, îşi vor găsi aplicabilitatea numai pentru perioada de la 1 iulie 1977 (data intrării în vigoare a Legii nr. 3/1977) şi pînă la 1 iunie 1984 (data modificării Decretului nr. 233/1974 prin Decretul nr. 159/1984 şi a modificării implicite a prevederilor art. 48 alin. 4 din Legea nr. 3/1977), astfel că, potrivit principiului tempus regit actum, şi perioadele pentru care s-a prestat muncă în străinătate şi pentru care contribuţia de asigurări sociale s-a plătit în condiţiile reglementate de art. 48 alin. 4 din Legea nr. 3/1977 vor fi incluse în calculul vechimii în muncă.
Precizăm că dispoziţiile art. 48 alin. 4 din Legea nr. 3/1977 nu sînt aplicabile persoanelor încadrate la unităţi din ţară şi care, în această calitate, sînt trimise să lucreze în străinătate, întrucît acestor persoane li se stabileşte vechimea în muncă potrivit reglementărilor de ordin general prevăzute la art. 3 şi 9 din Legea nr. 3/1977 (personalul muncitor încadrat la unităţile din ţară şi care a prestat sau prestează muncă în străinătate, în condiţiile Decretelor nr. 162/1978 şi nr. 138/1984 (acesta din urmă abrogîndu-l pe primul).
De asemenea, tot pe baza reglementării-cadru, de trimitere, de la art. 3 alin. 1 din Legea nr. 3/1977, este reglementată, în mod special, prin Decretul nr. 389/1972 cu privire la contribuţia pentru asigurări sociale de stat[11], problematica plăţii cotelor de asigurări sociale într-o altă situaţie specifică ce priveşte unităţile socialiste de stat, organizaţiile cooperatiste, alte organizaţii obşteşti, orice alte persoane juridice, precum şi persoanele fizice care folosesc personal încadrat. Menţionăm că prevederile Decretului nr. 389/1972, ca de altfel şi ale dispoziţiilor art. 3 alin. 1 din Legea nr. 3/1977 pe care se grefează, sînt aplicabile numai persoanelor încadrate cu contract de muncă, ceea ce înseamnă că nu intră sub incidenţa prevederilor acestui act normativ persoanele care prestează munca în calitate de membre ale unei organizaţii cooperatiste sau obşteşti (de pildă, membrii colegiilor de avocaţi) ori în baza unui contract civil de prestări de servicii sau executare de lucrări încheiat cu oricare dintre subiectele de drept enumerate la art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 389/1972.
Dacă, aşa cum am văzut, pentru celelalte două situaţii cu reglementări specifice examinate anterior, tocmai aceste reglementări speciale condiţionau recunoaşterea existenţei vechimii în muncă de plata contribuţiei de asigurări sociale, în cazul, de asemenea specific, al persoanelor încadrate printr-un contract de muncă la unităţi socialiste de stat, organizaţii cooperatiste, alte organizaţii obşteşti, orice alte persoane juridice, precum şi la persoane fizice, reglementarea specială — referitoare la modul de stabilire, plată şi urmărire în caz de neplată a contribuţiei de asigurări sociale datorată de către subiectele de drept cu care sînt încheiate contractele de muncă în baza cărora se desfăşoară activitatea — prevede în mod expres, la art. 5 alin. 2 din Decretul nr. 389/1972, că nedepunerea contribuţiei de asigurări sociale de stat nu afectează plata drepturilor de asigurări sociale cuvenite celor asiguraţi. Aceasta înseamnă că, chiar în situaţia in care subiectele de drept prevăzute la art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 389/1972 nu depun contribuţia de asigurări sociale în condiţiile prevăzute prin acest act normativ, persoanelor încadrate cu contract de muncă, pentru activitatea depusă în executarea contractelor încheiate, li se recunoaşte totuşi, în temeiul legii, aceste perioade ca fiind vechime în muncă, pe baza căreia se stabiliesc şi se acordă drepturile de asigurări sociale şi, evident, celelalte drepturi de personal.
În raport cu prevederile art. 3 alin. 1 din Legea nr. 3/1977 — care constituie reglementarea generală — dispoziţiile Decretului nr. 389/1972 constiţe reglementarea specială, pentru condiţiile de stabilire, plată şi urmărire în caz de neplată a cotelor de asigurări sociale datorate de către subiectele de drept prevăzute de art. 1 alin. 1 din decret cu care se încheie contractele de muncă în baza cărora se desfăşoară activitatea de către personalul încadrat. în acest caz, reglementarea specială cuprinde o dispoziţie expresă, derogatorie de la reglementarea generală — ceea ce este un procedeu admis şi utilizabil în metodologia de elaborare a actelor normative, atunci cînd legiuitorul, din anumite raţiuni, voieşte, ca, într-o anumită situaţie concretă de fapt, să reglementeze, într-un alt mod, anumite categorii de relaţii sociale, ce se circumscriu totuşi cadrului mai larg al relaţiilor sociale care constituie obiect al reglementării generale (specialia generalibus derogant).
Pentru toate aceste motive, apreciem că, într-adevăr, nu poate fi privită ca exactă concluzia materialului precedent care ne-a sugerat consideraţiile expuse — potrivit căreia depunerea de către unităţile socialiste de stat a contribuţiei de asigurări sociale ar trebui privită ca o condiţie pentru recunoaşterea vechimii în muncă — fiind necesar, aşa cum am arătat, să distingem şi să tratăm separat situaţiile juridice cărora li se aplică dispoziţiile art. 3 alin. 1 din Legea nr. 3/1977, în condiţiile specifice prevăzute de reglementările speciale aplicabile fiecăreia dintre ele.
În concluzie, trebuie reţinut că, în prezent, la stabilirea drepturilor de pensie şi a altor drepturi ce se calculează în funcţie de vechimea în muncă, neplata contribuţiei de asigurări sociale nu poate avea drept efect excluderea perioadei — cit nu s-a contribuit — din durata vechimii utile în muncă decît in două ipoteze care privesc situaţii din trecut, şi anume:
— necotizarea la fostele asigurări sociale ce au existat pînă la 1 ianuarie 1949;
— nedepunerea contribuţiei, în situaţia reglementată prin art. 48 alin. 4 din Legea nr. 3/1977, dar numai cu privire la intervalul de timp cuprins între 1 iulie 1977 şi 31 mai 1984.
3. In ceea ce priveşte problema recunoaşterii existenţei vechimii in muncă în cazurile de incapacitate temporară de muncă şi a concediului plătit pentru îngrijirea copilului bolnav în vîrstă de pînă la 3 ani, examinate în articolul precedent, la care, pentru raţiuni de identitate, am adăuga şi concediul plătit pentru wiaternitate (art. 13—17 din Hotărîrea nr. 880/1965 a Consiliului de Miniştri şi a Consiliului Central al U.G.S.R.), imposibilitatea prestării muncii în executarea contractului de muncă din motive sanitare (carantină — art. 11 din Hotărîrea nr. 880/1965) şi reducerea programului de lucru cu 1/4 din durata normală, din cauza bolii sau accidentului (art. 9 din hotărîre), considerăm şi noi că se impune o rezolvare afirmativă, în sensul că toate aceste situaţii constituie vechime în muncă şi perioadele respective se includ în calculul total al acesteia.
Observăm, mai întîi, sub acest aspect, că, în toate cazurile enumerate se plătesc ajutoare din fondurile de asigurări sociale de stat, fonduri constituite, potrivit legii, prin plata cotelor de asigurări sociale de către cei care o datorează. în cadrul asigurărilor sociale de stat, împrejurările enumerate — cînd persoanele încadrate în muncă nu prestează efectiv activitatea în baza contractului de muncă existent — sînt evenimente (riscuri) asigurate, în temeiul legii, tocmai în considerarea existenţei contractului de muncă, pe baza căruia persoana care 1-a încheiat se încadrează într-una din categoriile prevăzute de lege, dobîndind în acest sens vocaţia la asigurare, şi a plăţii cotelor de asigurări sociale[12], cu efectul menţinerii tuturor drepturilor de personal de care persoanele încadrate beneficiau la data ivirii lor — şi pe toată durata acestor împrejurări — inclusiv deci, a vechimii în muncă.
De asemenea, mai subliniem, în continuare, faptul că dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 3/1977, cu privire la dubla condiţie pentru recunoaşterea vechimii în muncă — existenţa contractului de muncă şi prestarea efectivă a muncii în executarea acestuia — au în vedere situaţiile în care persoana încadrată în muncă nit este împiedecată să lucreze de cauze care o pun în imposibilitate să-şi îndeplinească obligaţiile de serviciu asumate. Or, în ipoteza examinată, persoana încadrată în muncă se află în cazul debitorului obligaţiei imposibile de executat[13], cînd nu este antrenată, în nici un fel, răspunderea sa juridică pentru neexecuta-rea obligaţiei izvorîte din contractul de muncă, printre care, cea mai importantă, de esenţa acestei convenţii, este prestarea muncii. Aşa fiind, în ipotezele analizate, persoana încadrată în muncă este îndrituită să beneficieze de drepturile de personal reglementate de lege — inclusiv menţinerea vechimii în muncă — chiar dacă, fiind în imposibilitate, nu şi-a îndeplinit principala sa obligaţie, aceea de a presta efectiv munca în executarea contractului încheiat.
În sfîrşit, dar nu în cele din urmă ca importanţă în succesiunea argumentării, toate reglementările referitoare la plata ajutoarelor din fondurile de asigurări sociale pe care le-am menţionat mai sus, se înscriu în sfera mai largă a regimului de protecţie a muncii persoanelor încadrate, astfel că nu este de conceput ca o reglementare legală de protecţie — cu privire la plata ajutoarelor din fondul de asigurări sociale de stat — să se repercuteze negativ asupra altor drepturi de personal, cum este vechimea în muncă. în esenţă deci, considerăm că se impune, potrivit legislaţiei analizate, includerea în calculul vechimii în muncă a tuturor perioadelor în care persoana încadrată nu a prestat efectiv muncă, dar a beneficiat de ajutoare din fondurile de asigurări sociale de stat.
4. Este necesar, apreciem şi noi, alături de autorul articolului precedent, să cunoaştem dacă pot fi considerate vechime în muncă perioadele în care persoanele încadrate nu prestează munca la care s-au obligat potrivit contractului de muncă încheiat dar, în temeiul legii ele beneficiază de plata retribuţiei medii pentru timpul respectiv[14], precum şi perioadele în care persoanele încadrate, în baza unor dispoziţii legale exprese, întrerup activitatea la unitate, pentru a îndeplini, în acele intervale o altă muncă[15].
Dispoziţiile legale care reglementează situaţiile la care ne referim nu cuprind nici o menţiune expresă cu privire la faptul dacă perioadele respective se includ sau nu în calculul vechimii în muncă, însă, în ceea ce ne priveşte, credem că modul de soluţionare nu poate fi decît afirmativ. Pentru cazurile în care persoanele încadrate lipsesc de la unitate în condiţiile în care, în conformitate cu unele reglementări legale speciale, beneficiază de plata retribuţiei medii sau, după caz, a retribuţiei tarifare şi a sporului pentru vechime neîntreruptă în aceeaşi unitate[16], ceea ce li se plăteşte se include în fondul total de retribuire, la care se calculează şi se încasează cotele de asigurări sociale, astfel că se alimentează, în mod corespunzător, fondul de asigurări sociale; fiind, aşadar, o perioadă de existenţă a contractului de muncă, în care s-au plătit de către unitate cotele de asigurări sociale, toate aceste perioade constituie vechime în muncă, în temeiul prevederilor art. 137 alin. 1 din Codul muncii şi art. 3 şi 9 din Legea nr. 3/1977. Pentru ipotezele în care persoanele încadrate au obligaţia, potrivit legii, de a presta, în anumite perioade de timp, o altă muncă decît aceea pe care o au potrivit contractului de muncă[17]„ considerăm că şi acestea trebuie să fie incluse în calculul vechimii în muncă, pentru raţiunea că întreruperea activităţii la unitatea cu care se află în raporturi de muncă şi îndeplinirea unei alte activităţi la care obligă anumite dispoziţii legale nu poate prejudicia în nici un fel persoanele în cauză[18]. De altfel, punctul nostru de vedere se bazează şi pe un argument de text şi anume completările aduse dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 3/1977 — modificat şi completat prin Decretul nr. 339/1983 —, potrivit cărora absenţele nemotivate şi concediile fără plată se însumează anual şi se scad din vechimea în muncă. Or, dacă numai absenţele nemotivate şi concediile fără plată au astfel de consecinţe cu privire la vechimea în muncă, atunci, perioadele la care ne referim —care nu constituie nici absenţe nemotivate şi nici concedii fără plată —, se includ în calculul vechimii în muncă, utilă la stabilirea drepturilor de pensie, precum şi a altor drepturi al căror cuantum se determină în raport cu această vechime.
[1] S. Ghimpu, I. T. Ştefănescu, Ş. Beligrădeanu, Gh. Mohanu, Dreptul muncii. Tratat, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 445.
[2] Nu avem, fireşte, în vedere ipoteza reglementatăm de art. 23 din Legea nr. 20/1971 (înlocuirea contribuţiei în muncă printr-una bănească).
[3] A se vedea, în acest sens, S. Ghimpu, I. T. Ştefănescu, Ş. Beligrădeanu, Gh. Mohanu, op. cit., p. 293 (nota 3).
[4] Cu privire la drepturile de personal ce se stabilesc şi se acordă pe baza vechimii în muncă, a se vedea: S. Ghimpu, I. T. Ştefănescu, Ş. Beligrădeanu şi Gh. Mohanu, op. cit., p. 446—447; Gh. Brehoi, Carnetul de muncă, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 63—66.
[5] În acest sens, a se vedea: S. Ghimpu, I. T. Ştefănescu, Ş. Beligrădeanu şi Gh. Mohanu, op. cit, p. 448—453, p. 459—460 şi p. 461—463; Gh. Brehoi, Modificarea contractului de muncă prin transfer, Editura Politică, Bucureşti 1988, p. 116—121 şi p. 134—138.
[6] Pentru argumentarea acestei concluzii a se vedea: S. Ghimpu, I. T. Ştefănescu, S. Beligrădeanu şi Gh. Mohanu, op. cit., p. 445; Gh. Brehoi, Carnetul de muncă, cit. supra, p. 53—54.
[7] Cu privire la problema dacă poate fi considerată, după adoptarea Legii nr. 3/1977, vechime în muncă perioada prevăzută de art. 504 alin. 4 C. pr. pen., a se vedea şi Gh. Bădica, Unele probleme privind stabilirea vechimii în muncă, fn „Revista română de drept“ nr. 9/1984, p. 41—43.
[8] Preluarea de către stat a fostelor asigurări sociale ori case de pensii s-a făcut în condiţiile prevăzute de Legea nr. 10/1949.
[9] Subliniem însă că perioadele cît specialiştii români sînt trimişi în străinătate în baza Decretului nr. 233/1974 spre a acorda asistenţă tehnică nelegată de lucrări, constituie, pentru ei, atît vechime în muncă, cît şi vechime neîntreruptă (în aceeaşi unitate şi în muncă) ca şi vechime în specialitate, în temeiul art. 14 alin. 1 şi art. 25 alin. 1 lit. b din decret.
În schimb, soţiile celor de mai sus nu beneficiază de prevederile art. 2, art. 14 şi art. 25 din Decretul nr. 233/1974.
[10] Pentru situaţiile cînd există reglementări în această privinţă în convenţiile încheiate de către R. S. România cu statele pe teritoriul cărora s-a prestat munca, sînt aplicabile prevederile acestor convenţii.
[11] Publicat în „Buletinul oficial“, I, nr. 112 din 18 octombrie 1972.
[12] Pentru persoana care a încheiat contractul de muncă, momentul naşterii raportului juridic de asigurare din domeniul asigurărilor sociale de stat este acela al încheierii contractului de muncă deoarece, în acest moment, se încadrează într-una dintre categoriile prevăzute de lege cu vocaţie la asigurare. Riscul, ca element al asigurării sociale de stat, este definit ca fiind un eveniment posibil, viitor şi incert — sub aspectul realizării sale — de natură să afecteze anumite valori, cum sînt viaţa şi integritatea corporală precum şi posibilitatea de obţinere a mijloacelor materiale necesare satisfacerii nevoilor de întreţinere. (în acest sens, a se vedea Ş. V. Stănoiu, Particularităţi ale raportului juridic de asigurări sociale de stat, în „Studii si cercetări juridice“ nr. 1/1973, p. 59—70).
[13] Situaţie asemănătoare, în opinia noastră, cu aceea reglementată de art. 1083 din C. civ. potrivit căruia este apărat de răspunderea neexecutării obligaţiei debitorului aflat în imposibilitatea de a-şi executa obligaţia asumată, dintr-un caz fortuit ori de forţă majoră.
[14] Exemplificăm în acest sens reglementările de la: art. 8 din Decretul nr. 94/1979 — pentru donatorii onorifici de sînge; art. 90 din Codul de procedură penală — pentru martorii şi experţii chemaţi la organul de urmărire penală sau la instanţa penală; art. 83 din Legea nr. 14/1972 — pentru recruţii şi rezerviştii chemaţi la centrele militare pentru a da relaţii în legătură cu evidenţa militară; prestarea de servicii în baza Legii nr. 10/1974 privind rechiziţiile (potrivit art. 23 lit. a se plăteşte retribuţia tarifară şi sporul pentru vechimea neîntreruptă în aceeaşi unitate).
[15] Tot cu titlu de exemplu ne referim la dispoziţiile art. 10 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 1/1982, potrivit cărora în perioada de desfăşurare a campaniei agricole şi persoanele încadrate în muncă, care locuiesc în mediul rural, sînt obligate să participe la efectuarea unor lucrări agricole, primind retribuţia de la unitatea agricolă, în raport cu cantitatea şi calitatea lucrărilor executate, precum, şi la prevederile art. 16 şi 17 din Legea nr. 20/1971 (republicată la data de 8 noiembrie 1973) privind contribuţia în muncă cu braţele (cel mult 6 zile anual), pentru executarea unor lucrări de interes obştesc, în situaţia în care efectuarea acestei munci nu a fost programată în timp ce persoana încadrată în muncă se afla în concediu de odihnă.
[16] A se vedea actele normative, cit. supra (nota 14).
[17] A se vedea cazurile cit. supra (nota 15).
[18] Pentru aceleaşi considerente s-a apreciat, judicios, că perioadele respective nu pot fi privite nici ca fiind concedii fără plată sau absenţe nemotivate şi, în consecinţă, nu sînt deduse din concediul de odihnă, în condiţiile prevăzute de Decretul nr. 338/1983 pentru modificarea Legii nr. 26/1967 privind concediul de odihnă al personalului muncitor (a se vedea, în acest sens, Ş. Beligră-deanu, Regimul juridic al concediilor fără plată şi al efectelor acestora în legătură cu reducerea duratei concediilor de odihnă şi a vechimii in muncă, în „Revista română de drept“ nr. 12/1983, p. 21). De asemenea, în practica administrativă, perioadele respective nu au fost avute în vedere la acordarea alocaţiei de stat pentru copii (menţionăm că, potrivit prevederilor art. 12 din Decretul nr. 246 din 1977 privind alocaţia de stat pentru copii, persoanele care au avut mai mult de 12 zile de concediu fără plată, învoiri sau absenţe nemotivate, de la începutul anului calendaristic, nu primesc alocaţia de stat pentru copii în luna în care intervine o nouă învoire, un nou concediu fără plată sau noi absenţe nemotivate).
