Codul muncii, în art. 12 definea contractul de muncă drept „înţelegerea scrisă sau verbală potrivit căreia o parte — angajatul — se obligă a presta muncă unei alte părţi — aceluia care-l angajează — în schimbul unei remuneraţii“.
Textul art. 12 din Codul muncii a fost parţial modificat prin Legea nr. 1/1970 privind organizarea şi disciplina muncii în unităţile socialiste de stat, prin dispoziţia cuprinsă în art. 6 din această lege, potrivit căreia „contractul de muncă se încheie în formă scrisă; el concretizează, în măsura necesară, drepturile şi obligaţiile părţilor prevăzute de lege şi de contractul colectiv de muncă“.
Norma de principiu enunţată mai sus este aplicabilă atît salariaţilor[1] unităţilor socialiste de stat, cît şi angajaţilor din organizaţiile cooperatiste şi celelalte organizaţii obşteşti (art. 28 alin. 1 din Legea nr. 1/1970). întrucît, domeniul de aplicare al Legii nr. 1/1970 în general — ca şi a art. 6 în special — nu se referă la totalitatea angajaţilor, art. 31 din Legea nr. 1/1970 prevede că art. 12 din Codul muncii (ca şi alte articole) se modifică în mod corespunzător, spre deosebire de altele care se abrogă (de pildă, art. 20 lit. e şi art. 133—1331 din Codul muncii).
Rezultă deci, per a contrario, că posibilitatea încheierii contractului de muncă verbal există numai cu privire la angajaţii persoanelor fizice (cazul personalului casnic) sau a persoanelor juridice, altele decît organizaţiile socialiste[2].
Chestiunea pe care înţelegem să o tratam în studiul de faţă este aceea dacă forma scrisă a contractului de muncă, impusă de art. 6 din Legea nr. 1 din 1970, constituie o condiţie ad validitatem sau ad probationem.
Problema prezintă interes nu numai din punct de vedere teoretic ci, în special, sub aspect practic, dat fiind că în funcţie de soluţia adoptată putem stabili dacă nerespectarea formei scrise duce sau nu la nulitatea contractului de muncă.
Pentru înţelegerea datelor problemei menţionăm că în dreptul român — ca de altfel şi în dreptul altor state —, la baza încheierii actelor juridice se află principiul consensualismului, părţile avînd — de regulă — deplina libertate de a alege forma actelor juridice[3].
De la regula încheierii actelor juridice solo consensu există o serie de excepţii care se pot grupa în două categorii, şi anume:
— în unele cazuri, legea limitează libertatea de voinţă a părţilor im-punînd întocmirea unui înscris ca o cerinţă a preconstituirii unui mijloc de probă — deci înscrisul se cere ad probationem;
— în alte cazuri, respectarea unor anumite forme la încheierea actelor juridice constituie condiţia necesară ca actele respective să producă efecte juridice. În atare cazuri, forma respectivă este cerută ad validitatem (ad solemnitatem), iar neîndeplinirea ei duce la nulitatea actului[4].
În dreptul nostru, numai un număr deosebit de restrîns de acte juridice sînt acte solemne: donaţia, testamentul, actele de înstrăinare ale unor anumite categorii de imobile.
Ori de cîte ori legea înţelege — cu titlu de excepţie — să impună respectarea unei anumite forme pentru încheierea actelor juridice drept condiţie ad validitatem, aceasta rezultă în mod expres din textul legii, prevăzîndu-se că actul încheiat fără respectarea cerinţei de formă respective este nul[5] (sau folosindu-se o expresie echivalentă[6]).
Legea nr. 1/1970 nu prevede că nerespectarea formei scrise impusă de art. 6 are drept consecinţă nulitatea contractului de muncă. Astfel fiind, dispoziţiile privind întocmirea contractelor de muncă în forma scrisă nu sînt prevăzute ad validitatem, ci ad probationem[7].
Această concluzie nu se desprinde numai din argumentul de text amintit mai sus, ci şi din faptul că solemnitatea este — în cazurile în care excepţional legea o prevede — cerută fie pentru ocrotirea unor interese generale (cazul nulităţii înstrăinărilor imobiliare fără act autentic care să aibă la bază autorizaţia organului administrativ competent), fie pentru ocrotirea părţilor pentru a nu-şi asuma angajamente cu grabă sau cu uşurinţă (cazul donaţiilor, testamentelor etc).
Or, cu privire la contractele de muncă, neîndeplinirea formei scrise nu lezează nici interesele generale şi nici cele ale părţilor, dat fiind că ansamblul de norme juridice care constituie dreptul muncii conţine suficiente prevederi pentru asigurarea respectării drepturilor şi obligaţiilor ambelor părţi din contractul de muncă, chiar şi în lipsa formei scrise a contractului de muncă[8].
De altfel, pe această linie de gîndire considerăm că se înscrie şi fraza finală a art. 6 din Legea nr. 1/1970 care, după ce prevede încheierea în formă scrisă a contractului de muncă, adaugă că acesta „concretizează, în măsura necesară, drepturile şi obligaţiile părţilor prevăzute de lege şi de contractul colectiv de muncă“, ca şi art. 23 alin. 2 din lege, care stabileşte că pentru salariaţii angajaţi anterior intrării în vigoare a legii „existenţa contractului de muncă se poate dovedi prin orice mijloace admise de lege'“.
Deci, forma scrisă este impusă de lege ad probationem, pentru concretizarea obligaţiilor şi drepturilor părţilor. Concretizarea aceasta neexistînd în reglementarea anterioară, se puteau ivi o serie de litigii de muncă, deoarece angajatul nu cunoştea uneori exact elementele esenţiale ale contractului său de muncă (salariul, locul de muncă, condiţiile de muncă)[9].
În sprijinul punctului nostru de vedere menţionăm şi situaţia similară a contractelor economice. într-adevăr, potrivit legislaţiei anterioare[10], ca şi potrivit Legii nr. 71/1969 privind contractele economice (art. 3 alin. final), în relaţiile economice, organizaţiile socialiste trebuie să folosească forma scrisă a contractului. Atît sub imperiul legislaţiei anterioare, cît şi în condiţiile legislaţiei actuale, literatura juridică[11]şi primul arbitru de stat[12] au considerat că forma scrisă nu este o condiţie ad validitatem.
În sfîrşit, pe aceeaşi linie de gîndire, menţionăm că literatura juridică este unanimă în a considera că şi forma scrisă prevăzută pentru contractele de închiriere atît de legislaţia locativă anterioară (art. 25 din Decretul nr. 78 din 1952), cît şi cea actuală (art. 14 din Legea nr. 10/1968) este reglementată ad probationem[13].
Este de la sine înţeles, pe baza principiului accessorium sequitur principale, că forma scrisă este prevăzută tot ad probationem şi pentru actul adiţional la contractul de muncă încheiat potrivit art. 21 din Legea nr. 1/1970 şi modificat prin art. 33 din Legea nr. 2/1971 privind perfecţionarea pregătirii profesionale a lucrătorilor din unităţile socialiste, în situaţia în care unitatea trimite un salariat să urmeze un curs de perfecţionare profesională cu scoatere din producţie pe o durată minimă de 3 luni sau la specializare în străinătate, indiferent de durată[14].
Consecinţa juridică a calificării formei scrise a contractului de muncă drept condiţie ad probationem, nu ad validitatem o constituie faptul că ne-respectarea condiţiei legale indicate nu va fi niciodată sancţionată cu nulitatea[15] contractului de muncă[16] (nici absolută, nici relativă). Astfel fiind, nici unitatea, nici angajatul şi nici o terţă persoană[17], nu vor putea invoca lipsa formei scrise ca o justificare a neîndeplinirii contractului de muncă — inclusiv a actului adiţional prevăzut de art. 21 din Legea nr. 1/1970 —[18], ori drept temei de încetare pe viitor a efectelor contractului de muncă (a actului adiţional) neîncheiat în formă scrisă[19].
În lipsă de text contrar, contractul de muncă neîncheiat în formă scrisă poate fi dovedit potrivit principiilor generale ale normelor privind probatoriile.
Astfel fiind şi ţinîndu-se seama că obiectul contractului de muncă depăşeşte 250 lei — salariul tarifar minim pe economie fiind 800 lei[20] —, în lipsa contractului de muncă scris (şi cum legea nu mai permite pentru angajaţii din sectorul socialist încheierea verbală a contractului de muncă), proba acestuia se va putea face prin martori şi prezumţii numai dacă există un început de dovadă scrisă (art. 1191 şi 1197 C. civ.)[21].
Aceasta este soluţia legală, dat fiind că deşi dreptul muncii este o ramură de drept distinctă, în lipsă de norme privind sistemul probelor în dreptul muncii, este normal a se recurge la principiile dreptului comun privind sistemul probelor în procesul civil socialist[22].
Limitarea sus-indicată nu constituie o dificultate pentru părţi, dat fiind că în practică, în cadrul organizaţiilor socialiste se întocmesc suficiente înscrisuri de acestea (decizii sau ordine interne, referate, cereri urmate de rezoluţii, state de plată, felurite corespondenţe în interiorul şi în afara unităţii, dispoziţii de repartizare din partea organelor competente etc.) ce constituie începuturi de dovadă scrisă şi care, completate şi cu alte probe (martori, prezumţii etc.) pot face dovada deplină a raportului juridic litigios (încheierea contractului de muncă, condiţiile de încadrare, salarizare, condiţiile şi locul de muncă; trimiterea — urmată, atunci cînd e necesar, de acceptarea angajatului — la o şcoală, curs de perfecţionare-specializare în ţară sau în străinătate etc.)[23].
[1] Codul muncii foloseşte termenul de angajat. Legea nr. 1/1970 foloseşte — de reguli — termenul de salariat (totuşi, în art. 28, Legea nr. 1/1970 se referii la angajaţii organizaţiilor cooperatiste şi ai organizaţiilor obşteşti). Ţinînd seama de faptul că, în prezent, sînt în vigoare ambele acte normative, vom folosi alternativ ambele termene.
[2] Posibilitatea încheierii contractului verbal de muncă este ţărmurită cu privire la angajaţii asociaţiilor de locatari — asociaţii civile fără scop patrimonial şi fără caracter de organizaţie obştească, dar avînd personalitate juridică, potrivit art. 2 din H.C.M. nr. 1678/ 1969 — dat fiind că prin art. 1 din Instrucţiunile nr. 65200/1970 ale Ministerului Muncii (publicate în B. Of., p. I, nr. 16/1970), se prevede în mod expres forma scrisă pentru contractele de muncă încheiate de asociaţiile locatarilor cu angajaţii lor. Rămîne însă deschisă problema în ce măsură era posibilă modificarea art. 12 din Codul muncii pe calea unor instrucţiuni, cu atît mai mult cu cît aceste instrucţiuni s-au elaborat în temeiul art. 14 din H.C.M. nr. 1678/1969, care prevedea obligaţia Ministerului Muncii de a emite instrucţiuni numai cu privire la „întocmirea, completarea şi evidenţa cărţilor de muncă“ pentru angajaţii asociaţiilor de locatari. De aceea, socotim că sub acest aspect, Instrucţiunile nr. 65200/1970 ale Ministerului Muncii contravin art. 12 din Codul muncii.
[3] În acest sens, a se vedea: V. Economu, Forma actului juridic civil, în .Tratat de drept civil“, voi. I, Partea generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1967, p. 292 şi urm.; T. R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p 53; D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 237.
[4] A se vedea: V. Economu, op. cit., p. 293; T. R. Popescu, F. Anca, op. cit., p. 53; D. Cosma, op. cit., p. 239 şi urm.
[5] A se vedea, în acest sens: art. 1168 C. civ. (cu privire la nulitatea donaţiilor neîntocmite în formă autentică, conform art. 813 C. civ.); art. 12 din Decretul nr. 151/1950 pentru comasarea şi circulaţia bunurilor agricole (cu privire la nulitatea înstrăinării bunurilor imobile rurale fără autorizaţia organelor administrative de resort şi fără întocmirea actului în formă autentică); art. 11 din Decretul nr. 144/1958 privind reglementarea eliberării autorizaţiilor de construire, reparare şi desfiinţare a construcţiilor, precum şi a celor referitoare la înstrăinările şi împărţelile terenurilor cu sau fără construcţii (referitor la nulitatea actelor de înstrăinare prin acte între vii sau a actelor de partaj al imobilelor situate — de regulă — în mediul urban fără a fi fost întocmite în forma autentică şi pe baza autorizaţiei organului administrativ competent).
[6] Astfel, art. 859 C. civ. prevede că testamentul olograf nu este valabil decît dacă este scris în întregime, datat şi semnat de mîna testatorului.
[7] În acest sens, a se vedea: L. Miller, Legea organizării şi disciplinei muncii în unităţile socialiste de stat, în „Studii şi cercetări juridice“ nr. 3/1970, p. 420; I. Oprea, notă la dec. civ. nr. 282/1970 a Trib. jud. Bistriţa.Năsăud, în „Revista română de drept“ nr. 3/1971, p. 122.
[8] De aceea, credem, că Legea nr. 1/1970 nu cere îndeplinirea formei scrise pentru contractele de muncă încheiate anterior intrării ei în vigoare (art. 29). Cu privire la conţinutul contractului de muncă, a se veda partea a Ii-a a îndrumarului nr. 65600/1970, emis de Ministerul Muncii şi Consiliul Central al Uniunii Generale a Sindicatelor, pentru întocmirea regulamentelor de ordine interioară în unităţile socialiste de stat ţri pentru încheierea contractelor de muncă în formă scrisă.
[9] Cu privire la aceste situaţii, a se vedea C. Agache, Legea organizării si disciplinei muncii în unităţile socialiste de stat, în „Revista română de drept“ nr. 6/1970, p. 68.
[10] Decretul nr. 265/1949 privind obligativitatea contractelor scrise şi reglementarea plăţilor între întreprinderi şi organizaţii economice şi HCM. nr. 524.1951 privind măsuri pentru reglementarea şi asigurarea disciplinei contractuale.
[11] În acest sens, a se vedea: Tr. Ionaşcu, E. A. Barasch, Teoria generală a contractelor economice, voi. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1963, p. 280 si urm.; V. Economu, op. cit., p. 295—297; T. R. Popescu, F. Anca, op. cit., p. 87—88; V. Prisăcaru, Încheierea contractelor economice în lumina noii reglementări legale, în „Arbitrajul de stat“ nr. 2/1970, p. 8; St. D. Cărpenaru, Legea contractelor economice, în .Revista româna de drept“ nr. 4/1970, p. 66.
[12] A se vedea Instrucţiunea P.A.S. nr. 6/1958, în N. Manolescu şi I. Goară, Culegere de instrucţiuni date de Primul arbitru de stat, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 232.
[13] A se vedea: V. Pătulea, Legislaţia locativă adnotată, Editura ştiinţifica, Bucureşti, 1963, p. 78; D. Cosma, Dreptul de folosinţă asupra locuinţelor, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1963, p. 201 şi P. Anca, M. I. Eremia, Dreptul locativ în lumina noii reglementări socialiste, Editura Academiei, Bucureşti, 1970, p. 168.
[14] Prin actul adiţional unitatea se obligă a suporta în condiţiile legii cheltuielile pentru instruirea salariatului, iar acesta din urmă se obligă a lucra cel puţin 5 ani la unitatea respectivă după terminarea formei de instruire, în caz contrar urmînd a plăti despăgubirile re-prezentînd cheltuielile făcute de către unitate sau alte organe pentru pregătirea lui profesională.
[15] Cu privire la faptul că nerespectarea formei scrise prevăzute ad probationem nu are drept efect nulitatea actului juridic, a se vedea: V. Economu, op. cit., p. 294; T. R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 90.
[16] Cu privire la problematica nulităţilor contractului de muncă, a se vedea: L. Miller, Unele efecte ale nulităţii contractului de muncă, în .Legalitatea populară“ nr. 11/1961, p. 24—33; D. Gherasim, Teoria nulităţii în materia contractului de muncă, în „Justiţia nouă“ nr. 2/1965, p. 68—80; S. Ghimpu, Aspecte teoretice şi practice privind nulitatea contractului de muncă, în «Revista română de drept“ nr. 5/1968, p. 33—44 şi V. I. Câmpianu, Dreptul muncii, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1967, p. 144—147.
[17] Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată.
[18] Deci angajatul nu va putea fi exonerat de plata despăgubirilor (dacă nu lucrează cel puţin 5 ani în unitate după terminarea formei de instruire) chiar dacă s-a omis încheierea în forma scrisă a actului adiţional la contractul de muncă (însă angajatul a absolvit şcoala — cursul etc. — respectiv şi se face dovada că el a fost trimis de unitate în condiţiile legii).
[19] În dreptul muncii, în cazul contractului de muncă, nulitatea nu are în principiu efect retroactiv. În acest sens, a se vedea: L. Miller, loc. cit. p. 25; D. Gherasim, loc. cit., p. 75; S. Ghimpu, loc. cit., p. 34—35.
[20] A se vedea H.CM. nr. 546/1970 privind majorarea salariului minim pe economie la 800 lei lunar şi majorarea salariilor tarifare de pînă la 1 200 lei lunar. S-ar putea — pur ipotetic — concepe încheierea unui contract de muncă cu valoare ce nu depăşeşte 250 lei dacă el s-ar fi încheiat — verbal — pentru cîteva zile ceea ce practic nu este de conceput.
[21] Cu privire la problematica art. 1191 şi urm. C. civ., a se vedea A. Ionaşcu, Probele în procesul civil, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 176—208.
[22] Cu privire la aplicarea în materia raporturilor de muncă a regulilor de aplicaţie generală din dreptul civil — în lipsa unor norme speciale în dreptul muncii — a se vedea: L. Miller, Răspunderea materială a angajaţilor, fapta sau acţiunea ca o condiţie a ei, Editura Academiei, Bucureşti, 1964, p. 37 şi urm., şi V. I. Câmpianu, op. cit., p. 21.
[23] S-ar putea susţine că teza noastră este infirmată prin dispoziţiile art. 29 alin. 2 din Legea nr. 1/1970, potrivit cărora pentru salariaţii angajaţi anterior intrării în vigoare a legii existenţa contractului de muncă se poate dovedi prin orice mijloace admise de lege. Textul însă nu infirmă opinia noastră, deoarece, dacă pînă la 26 martie 1970, contractul de muncă se putea încheia verbal, şi pentru angajaţii din sectorul socialist era normal ca proba contractului să se poată face şi prin martori sau prezumţii, chiar în lipsa începutului de dovadă scrisă. Pe de altă pane, textul referindu-se la mijloacele de probă admise de lege, nu exclude, prin ipoteză, aplicarea normelor din dreptul comun privind sistemul probatoriu.
