Prin sentinţa civilă nr. 718 din 14 aprilie 2008 pronunţată în dosarul nr. (...) al Tribunalului Sălaj, s-a admis acţiunea reclamantei U.D. formulată împotriva pârâţilor Tribunalul Sălaj, Curtea de Apel Cluj, Ministerul Justiţiei şi Ministerul Economiei şi Finanţelor şi în consecinţă pârâţii au fost obligaţi la plata către reclamantă a unui ajutor bănesc egal cu un salariu mediu pe unitate, reactualizat în funcţie de rata inflaţiei de la data de la care era datorat şi până la data plăţii efective.
S-au respins ca nefondate excepţiile necompetenţei materiale a instanţei, şi lipsa calităţii procesuale pasive, excepţii invocate de Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Reclamanta a dat naştere copilului D.T. la data de 21 august 2007, deci în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 51 T. CCM la nivel naţional pe anii 2007-2010. Reclamanta a avut la data naşterii şi are şi în continuare calitatea de magistrat, deci pentru naşterea unui copil poate solicita un ajutor bănesc egal cu un salariu mediu pe unitate şi nu un salariu de bază cum prevedea vechea reglementare.
Trebuie subliniat că dreptul la ajutor bănesc, ce face obiectul prezentei acţiuni nu are caracter permanent, ci se acordă pentru o situaţie specială, pentru naştere de copil.
Starea de discriminare a apărut datorită nerespectării prevederilor legale.
Astfel, prin art. 2 alin. (3) din CCM la nivel naţional pe anii 2007-2010 s-a stabilit obligaţia ca la angajare şi la stabilirea drepturilor individuale, angajatorii să respecte dispoziţiile legale în vigoare privind aplicarea principiului egalităţii de tratament faţă de toţi salariaţii fără discriminări.
Discriminarea de tratament este menţionată de legislaţia internă şi internaţională.
Constituţia României la art. 16 prevede că cetăţenii sunt egali în faţa legii (…) fără privilegii şi fără discriminări.
Art. 2 alin. (1) din O.G nr. 137/2000, defineşte discriminarea ca fiind,, orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă care are ca scop sau efect restrângerea sau înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.
Dispoziţiile art. 5 alin. (1) prevăd că în cadrul relaţiilor de muncă funcţionează principiul egalităţii de tratament faţă de toţi salariaţii şi angajatorii.
Pe plan internaţional, garantarea nediscriminării salariaţilor este asigurată prin Convenţia OIM nr. 100/1951 asupra egalităţii de remunerare, Convenţia OIM nr. 111/1958 privind discriminarea în domeniul forţei de muncă, Convenţia OIM nr. 10/1952 privind securitatea socială, Regulamentul nr. 883/2004 a Consiliului Europei, acte juridice care obligă statele membre să prevadă în legislaţia internă standarde ale protecţiei persoanei împotriva discriminării, inclusiv asigurarea unui cadru protector copilului nou născut şi familiei din care face parte.
De asemenea, Convenţia O.I.M nr. 183/2000 privind protecţia maternităţii cuprinde norme juridice imperative cu scopul de a proteja egalitatea tuturor femeilor care muncesc.
Relevante sunt şi Directiva Consiliului nr. 86/378/CEE privind aplicarea principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în regimurile profesionale de securitate socială, care, la art. 5, prevede că principiul egalităţii de tratament implică absenţa oricărei discriminări, fie direct, fie indirect, cu referire în special la starea civilă sau familială mai ales în privinţa, printre altele, a calculului prestaţiilor inclusiv prestaţiilor suplimentare datorate soţului/ soţiei sau persoanelor aflate în întreţinere, precum şi condiţiilor ce privesc durata şi menţinerea dreptului la prestaţii, precum şi Directiva Consiliului 86/613/CEE privind aplicarea principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei precum şi protecţia maternităţii, care, la art. 8, prevede stabilirea unor prestaţii în bani pentru perioada gravidităţii sau maternităţii.
Pe plan intern s-au adoptat mai multe acte normative care reglementează protecţia specială acordată mamei şi copilului.
Prin art. 2 din Legea nr. 47/2006 privind sistemul naţional de asistenţă socială se instituie obligaţia statului şi a societăţii civile de a interveni pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare sau permanente ale unor situaţii care pot genera marginalizarea sau excluziunea socială a persoanei, familiei, grupurilor ori comunităţilor.
O.U.G. nr. 96/2003 privind protecţia maternităţii la locurile de muncă reglementează măsuri de protecţie socială pentru salariatele gravide şi mame, lăuze sau care alăptează.
Are relevanţă în cauză şi Legea nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă, OUG. nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului, care cuprind principii în sensul stabilirii de măsuri de protecţie a mamei şi copilului.
Aceste prevederi speciale şi-au găsit consacrarea şi concretizarea şi în dispoziţiile art. 51 din CCM la nivel naţional cu privire la ajutorul bănesc acordat femeilor pentru naşterea unui copil, care se aplică, aşa cum detaliat s-a arătat tuturor femeilor, inclusiv femeilor care au calitatea profesională de magistrat.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâţii Ministerul Economiei şi Finanţelor prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice S şi Ministerul Justiţiei.
Tribunalul Sălaj, prin recursul său solicită admiterea recursului şi respingerea ca nefondată a acţiunii reclamantei. Arată că sentinţa este nelegală şi netemeinică deoarece sistemul de salarizare al magistraţilor este reglementat prin dispoziţiile O.G. nr. 27/20906, aprobată prin Legea nr. 45/2007, acte normative în care dreptul pretins de reclamantă nu este prevăzut.
Pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice S, solicită admiterea recursului şi modificarea sentinţei atacate ca netemeinică şi nelegală, admiterea excepţiilor necompetenţei materiale a Tribunalului Sălaj şi lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor.
Consideră criticabilă sentinţa pronunţată deoarece instanţa era obligată să-şi verifice din oficiu competenţa în materie, deoarece conform art. 36 din O.U.G nr. 27/2006 „personalul salarizat potrivit prezentei ordonanţe de urgenţă, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale poate face contestaţie, în termen de 15 zile de la data comunicării la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, C.S.M., Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi ale Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sau după caz, a Curţii de Apel Bucureşti, pentru celelalte hotărâri. Hotărârile pronunţate sunt irevocabile” .
Referitor la lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor arată că între acest minister şi Ministerul Justiţiei nu există nicio obligaţie de plată pentru drepturi salariale ce reprezintă creşteri salariale pe care Ministerul Justiţiei ar trebui să le plătească într-un raport de muncă izvorând din contractul de muncă.
Fondurile pentru plata acestor drepturi sunt asigurate din bugetul Ministerului Justiţiei şi nicidecum din cel al Ministerului Economiei şi Finanţelor.
Ministerul Justiţiei, prin recursul său arată că cererea de chemare în judecată are ca obiect o acţiune privind obligaţia de a da, respectiv obligarea pârâţilor la repararea pagubelor cauzate prin discriminare însă, conform dispoziţiilor legale, Ministerul Justiţiei nu are nicio atribuţie în acest sens, nu are atribuţii de legiferare, ci doar de aplicare a legilor în vigoare, singura autoritate legislativă fiind Parlamentul României.
Arată că reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane excede cadrului legal stabilit prin O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările şi completările ulterioare.
O.G. nr. 137/2000 nu are în vedere modul de reglementare a unor relaţii sociale prin lege ori alte acte normative, în sensul acestei ordonanţe nu se poate vorbi despre discriminare.
În conformitate cu dispoziţiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 130/1996 privind contractele colective de muncă republicată: (1) Contractele colective de muncă se pot încheia şi pentru salariaţii instituţiilor bugetare. Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale. Drepturile salariale şi de altă natură cuvenite personalului din sistemul justiţiei (auxiliar de specialitate, funcţionarilor publici şi magistraţilor) sunt stabilite prin dispoziţiile legale specifice, astfel că prevederile unui contract de muncă încheiat la nivel naţional nu pot institui în sarcina autorităţilor publice obligaţii privind plata în favoarea angajaţilor a unor drepturi nereglementate în legislaţia specifică.
Analizând sentinţa în raport de motivele de recurs invocate de pârâţi, Curtea reţine următoarele:
Este adevărat că potrivit Contractului Colectiv de Muncă la nivel naţional pe anii 2007-2010 la art. 51 lit. c) se prevede că, în afara de ajutoarele prevăzute de lege, la care au dreptul salariaţii vor mai beneficia printre altele de un salariu mediu pe unitate, plătit de aceasta mamei, pentru naşterea fiecărui copil.
În cazul din speţă, reclamanta la data de 21 august 2007 a dat naştere unui copil. Reclamanta ocupă funcţia de judecător în cadrul Tribunalului Sălaj, aşadar, fiind angaja unei instituţii publice.
Aliniatul (2) al art. 3 din Contractul Colectiv de Muncă arătat mai sus, mai prevede însă că, contractele colective de muncă se pot încheia şi pentru instituţiile publice însă prin aceste contracte nu pot fi negociate clauze referitoare la drepturile a căror acordare şi al căror cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale. Aşadar prin dispoziţiile arătate se prevede clar inaplicabilitatea C.C.M. în condiţiile în care prin lege este stabilit dreptul şi cuantumul acestuia pentru salariat.
Reclamanta în calitate de magistrat-judecător, beneficiază de un sistem de salarizare reglementat de dispoziţiile O.G. nr. 27/2006 aprobată prin Legea nr. 45/2007, iar dreptul pretins prin acţiune nu este prevăzut în actul normativ arătat, astfel că din acest punct de vedere acţiunea reclamantei nu putea fi admisă aşa cum greşit a procedat tribunalul.
Reclamanta a mai invocat în susţinerea acţiunii sale faptul că şi Codul muncii (Legea nr. 53/2003) în art. 241 alin. (1) lit. d) prevede faptul că, clauzele C.C.M. ar produce efecte pentru toţi salariaţii încadraţi la toţi angajatorii din ţară, în cazul contractului de muncă la nivel naţional.
În primul rând este de reţinut susţinerea greşită a reclamantei, făcută în acţiune, că Tribunalul Sălaj ar avea calitatea de angajator, între cele două părţi neexistând încheiat vreun contract individual de muncă.
Mai mult, trebuie reţinut faptul că dispoziţiile art. 241 Codul muncii nu pot fi interpretate în sensul dorit de reclamantă, întrucât sistemul de numire al magistraţilor reglementat printr-o lege specială, Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, iar sistemul de salarizare a personalului din autorităţile şi instituţiile publice se stabileşte prin lege respectiv drepturile salariale pentru personalul din autorităţile publice nu pot forma obiectul unor negocieri colective.
În acest context trebuie conchis că situaţia reclamantei nu se include în niciunul dintre criteriile de discriminare astfel cum acestea sunt reglementate de art. 2 din O.G. nr. 137/2000. De altfel, în susţinerea considerentelor de mai sus vin şi noile dispoziţii adoptate prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 75 din 11.06.2008, care la art. V prevede că Ordonanţa de Guvern nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare după alin. (2) al art. 19 se va completa cu alin. (3) care prevede că „sesizările având ca obiect măsurile legislative adoptate în contextul stabilirii politicii de salarizare a personalului din sistemul bugetar nu intră în competenţa de soluţionare a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.
Aşa fiind, raportat la considerentele de mai sus, Curtea văzând şi dispoziţiile art. 299 şi 312 C. proc. civ. va admite recursurile pârâţilor şi va modifica sentinţa în sensul că va respinge ca nefondată acţiunea reclamantei.
Este de remarcat faptul că în motivele de recurs, pârâţii au invocat faptul că nici tribunalul nu ar fi fost competent material să soluţioneze cauza iar Ministerul Economiei şi Finanţelor nu ar avea calitate procesuală pasivă .
Aceste excepţii au fost însă corect soluţionate de către instanţa de fond, reţinând că obiectul cauzei nu constă în contestarea modului de stabilire a drepturilor salariale ale reclamantei sens în care ar fi aplicabile dispoziţiile art. 36 din O.U.G. nr. 27/2006 ci constă în obligaţia acordării de către pârâţi a unui ajutor bănesc egal cu un salariu de bază, pentru naşterea unui copil, drept neprevăzut în Legea salarizării magistraţilor.
La fel în ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor, în mod corect s-a apreciat că, această excepţie nu poate fi primită în condiţiile în care acest minister potrivit Legii 500/2002, a H.G. nr. 208/2005, H.G. nr. 386/2007 precum şi a O.G. nr. 22/2003 aprobată prin Legea nr. 288/2002 coordonează acţiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bancar, răspunde de elaborarea proiectelor bugetului de stat, aprobă bugetele pentru executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice în baza titlurilor executorii.
Aşadar, doar pentru considerentele de fond analizate recursul va fi admis în sensul arătat.
