Prin sentinţa civilă nr. 1156 din data de 18 iunie 2008 pronunţată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. (...), s-a respins excepţia necompetentei materiale invocată de pârâta S.C. F. S.A., s-a respins cererea formulată de reclamanţii E. E.,ş.a., împotriva pârâtei S.C. F. S.A., având ca obiect un conflict de drepturi.
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut referitor la excepţia necompetenţei materiale invocată de pârâtă că este neîntemeiată, deoarece grupele de muncă rezultă din raporturi individuale sau colective de muncă, raporturi care sunt reglementate de Codul Muncii.
Potrivit prevederilor Ordinului nr. 50/1990 pentru precizarea locurilor de muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele I şi a II-a de muncă în vederea pensionării emis de Ministerulmuncii şi P. Sociale, Ministerul Sănătăţii şi Comisia Naţională pentru Protecţia N. completat cu Ordinul nr. 125/1990 beneficiază de încadrarea în grupele I şi a II-a de muncă activităţile şi categoriile profesionale cuprinse în anexele l şi 2.
Încadrarea în grupele I şi a II-a de muncă se face în situaţia în care cu toate măsurile luate de unitate pentru normalizarea condiţiilor de muncă, nivelul maxim admis prevăzut în normele republicane de protecţie a muncii.
Existenţa condiţiilor deosebite la locurile de muncă cu noxe trebuie să rezulte din determinările de noxe efectuate de către organele Ministerului Sănătăţii sau de laboratoarele de specialitate proprii ale unităţilor, determinări care trebuie confirmate de către inspectori de stat teritoriali pentru producţia muncii care, la data efectuării analizei constată că s-au aplicat toate măsurile posibile de normalizare a condiţiilor şi că toate instalaţiile de protecţie a muncii funcţionau normal.
Nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupele I şi a II-a de muncă s-a făcut de către conducerea unităţilor împreună cu sindicatele libere din unităţi, ţinându-se seama de condiţiile deosebite de muncă concrete în care îşi desfăşoară activitatea respectivele persoane.
Activităţile desfăşurate de fiecare reclamant până la data de1.04.2001 sunt prevăzute în Anexa 2 a Ordinului 50/1990 pentru care a fost acordată grupa a II-a de muncă cu respectarea metodologiei arătată anterior.
Respectivele activităţi se referă la exploatarea din camerele de comandă din centralele electrice conectate la sistemul energetic naţional, la electricienii şi alt personal din formaţiile de revizii şi reparaţii ale M. de 110 kv şi mai mari care lucrează sub tensiune sau la potenţial, la personalul de tură din instalaţiile de 750 kv care desfăşoară activitate la pupitrul de comandă şi în restul instalaţiei şi la montarea, exploatarea, întreţinerea şi repararea stâlpilor şi a liniilor electrice de înaltă tensiune la înălţimi de peste 15 m.
Determinarea condiţiilor deosebite la locurile de muncă ale reclamanţilor, încadrarea activităţii acestora în grupa a II-a de muncă şi nominalizarea lor în cadrul acestei grupe de muncă s-a făcut cu respectarea prevederilor Ordinului 50/1990 aflat în vigoare până la data de1.04.2001, situaţie în care cererea reclamanţilor a fost nefondată şi a fost respinsă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termenul legal reclamanţii,
solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii acţiunii conform precizărilor depuse privind perioada şi funcţia fiecărui reclamant, verificate de expertul tehnic, iar în subsidiar, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ. au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Cluj.
În dezvoltarea motivelor de recurs reclamanţii au arătat că, prin sentinţa recurată, instanţa de fond a respins acţiunea formulată de reclamanţi, cu o motivare sumară şi lapidară, motivare care a fost criticată şi înlăturată de alte instanţe din ţara ce au pronunţat decizii irevocabile.
Mai mult, această motivare are caracterul unei excepţii peremptorii-necompetenţa generală a instanţei de a soluţiona un astfel de litigiu-ce ar fi trebuit să fie pusă în discuţia părţilor (nerespectându-se principiile contradictorialităţii şi a dreptului la apărare). S-a apreciat că instanţa nu a fost învestită cu o cerere de nominalizare a unor persoane într-o grupă sau alta de muncă, deoarece această nominalizare nu s-a cerut, iar potrivit art. 6 din Ordinul nr. 50/1990, această prerogativă o au alte organe (conducerea unităţilor împreună cu sindicatele libere).
Chiar dacă aceste organe nu au dat curs dispoziţiilor legale instanţa nu a fost abilitată să se substituie acestora, însă, „nominalizarea persoanelor nu are legătură cu cauza dedusă judecăţii instanţa fiind competentă să aprecieze în orice cauză litigioasă, fie ea şi în legătură cu încadrarea în grupe de muncă competenţa rezultată din normele constituţionale ce reglementează drepturile şi interesele legitime ale cetăţenilor.
De fapt, ceea ce s-a cerut soluţionat de către tribunal este dacă salariaţii au desfăşurat sau nu activităţi dintre cele prevăzute în anexa nr. 1 la ordin. Acest act normativ şi-a justificat necesitatea, aşa cum a rezultat din titulatura, pentru înlăturarea unor inechităţi în salarizarea personalului şi precizează locurile de muncă, activităţile şi categoriile de personal ce lucrează în condiţii deosebite. Activitatea concretă fiind o stare de fapt s-a dovedit cu orice mijloc de probă-carnet de muncă, expertiză tehnică, martori, prezumţii etc.
Mai mult, competenţa instanţei este justificată prin prisma dispoziţiilor Legii 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, respective art. 70 şi urm. procedura de soluţionare a conflictelor de drepturi raportat la dispoziţiile art. 281 şi urm. Codul Muncii.
Mai mult, având în vedere că a existat o nominalizare a reclamanţilor într-o grupă de muncă, afirmaţia instanţei de fond că această nominalizare nu poate fi cenzurată este total greşită şi combătută de practica judecătorească. Astfel, s-a statuat că atâta timp cât nu se poate aduce dovada că salariaţii au fost corect informaţi cu privire la condiţiile de lucru şi riscurile la care sunt supuşi, nici angajatorul nu poate pretinde că a făcut o corectă informare şi o corectă nominalizare a personalului ce urmează a fi încadrat într-o grupă sau alta de muncă.
Or,cum, art. 6 din Ordinul 50/1990 nu instituie o procedură prealabilă obligatorie pentru instanţă, aşa cum prevede Legea nr. 554/2004. (termen, procedură prealabilă etc.) Dacă ar fi aşa ar însemna că un act administrativ să capete un caracter definitiv şi să nu poată fi supus controlului şi cenzurii unei instanţe de judecată. Astfel, s-ar încălca dispoziţiile art. 6 din CEDO privind accesul la o instanţă, cât şi dispoziţiile art. 21 din Constituţie privind liberul acces la justiţie.
În speţa de faţă, respingând cererea pe baza acestei motivaţii (corecta nominalizare efectuată de organele în drept ), instanţa ar fi trebuit să se bazeze pe probe, o dovadă că această nominalizare a fost corect efectuată, că reprezentanţii salariaţilor au fost convocaţi şi înştiinţaţi despre aceste nominalizări, că au avut posibilitatea să participe efectiv la aceste determinări şi mai ales că, în prealabil au făcut o corectă informare a personalului a condiţiilor de muncă şi a factorilor de risc la care sunt supuşi (principiu elementar din dreptul muncii).
Mai mult, potrivit art. 171-1897 Codul Muncii, angajatorul fiind cel care veghează la protejarea sănătăţii şi securităţii salariaţilor, intimata nu a dovedit cu niciun înscris, deşi sarcina probei îi incumbă că a făcut o corectă informare, consultare şi nominalizare sau că eventualele măsuri luate pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă sunt de natură să înlăture încadrarea într-o grupă superioară de muncă.
S. numai textul de lege ce impune obligativitatea existenţei
buletinelor de determinare a noxelor (art. 5) pentru încadrarea în grupele de muncă, instanţa a ignorat prevederile art. 14 din ordin care stipulează foarte clar că această condiţionare de buletine de determinare a noxelor nu este obligatorie pentru perioada 18.03.1969-31.12.1989. Tocmai de aceea, pentru această perioadă, instanţele judecătoreşti au considerat necesară efectuarea unei expertize tehnice care să determine în mod concret condiţiile în care şi-au desfăşurat activitatea reclamanţii.
Mai mult, la dosarul cauzei au fost depuse buletine de determinare prin expertizarea locurilor de muncă, raportul Comisiei de analiza a locurilor de muncă, Evaluarea stării de sănătate a muncitorilor, diferite referate ale direcţiilor de sănătate şi buletine de determinări toxicologice, precum şi un amplu studiu efectuat de către Institutul Naţional de Cercetare şi Dezvoltare în Protecţia N.-B, efectuat chiar la cererea pârâtei, privind evaluarea nivelului de risc de accidentare şi îmbolnăvire profesională la lucrătorii din cadrul S.C. F. S.A., studiu ale cărei concluzii au fost defavorabile angajatorului, motiv pentru care au fost ţinute secrete, dat fiind condiţiile grele de muncă identificate.
Toate aceste înscrisuri au fost verificate, întregite, complinite, avizate de expertiza tehnică efectuată în cauză, care a concluzionat că activitatea reclamanţilor s-a desfăşurat şi se desfăşoară într-un microclimat specific grupei I de munca.
S-a putut observa că, din contra, 90% din reclamanţi nu beneficiază de nicio grupă de muncă, grupa a II-a fiind acordată doar pentru câţiva reclamanţi, pe intervale scurte de timp.
Practic, instanţa antamează că acest ordin ar avea un caracter limitativ, chestiune ce a fost dezbătută şi înlăturată atât în literatura de specialitate, cât şi de practica judecătorească. Mai mult, în combaterea acestei excepţii şi a apărărilor de fond, s-a învederat că aşa-cum s-a statuat în mod constant, după pronunţarea Deciziei nr. 87/1999 a Curţii Constituţionale, nu a existat nicio raţiune să se menţină un regim discriminatoriu pentru persoanele care au activat în aceleaşi funcţii, în ceea ce priveşte beneficiul grupelor superioare de muncă,
ci se creează un nou criteriu discriminatoriu, în contradicţie cu dispoziţiile cu valoare de principiu ale Codului Muncii, dar şi în contradicţie flagrantă cu art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, alături de inechitatea de tratament creată printr-o normă juridică supletivă.
Mai mult, aşa cum a arătat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, complet format din 9 judecători, prin decizia nr. 258/20.09.2004, Ordinului 50/1990, nu i se poate restrânge aplicarea, numai la activităţile şi funcţiile prevăzute în forma iniţială a actului, în lipsa unei dispoziţii exprese a însuşi organului de autoritate emitent sau a unui act normativ de ordin superior.
O atare interpretare s-a impus cu atât mai mult, cu cât forma dobândită de ordinul respectiv prin completările şi modificările ulterioare a fost menită să elimine inconsecvenţele şi inechităţile existente, existând practică judiciară în acest sens.
Prin întâmpinare, pârâta S.C. F. S.A., a solicitat respingerea recursului declarat de petenţi ca fiind nefondat şi în consecinţă menţinerea sentinţei civile nr. 1156 ca fiind temeinică şi legală.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate Curtea reţine următoarele:
Hotărârea primei instanţe nu conţine motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, aşa cum prevede în mod expres art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. au fost edictate atât în interesul unei bune administrări a justiţiei şi încrederii ce trebuie sa inspire justiţiabililor cât şi pentru a se da instanţelor superioare posibilitatea de a realiza controlul judiciar. Obligaţia instanţelor de a-şi motiva în mod corespunzător deciziile reprezintă şi una dintre garanţiile dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că absenţa motivării poate impieta asupra dreptului menţionat anterior mai ales în situaţia în care decizia nemotivată este susceptibilă de a fi atacată pe fond la o instanţă superioară.
Contrar dispoziţiilor legale menţionate anterior, instanţa de fond, a omis să analizeze toate motivele invocate de către reclamant, astfel încât cu privire la hotărârea pronunţată nu se poate exercita un control judiciar eficient. Sub acest aspect, este de observat că în considerentele sentinţei nu s-a răspuns motivat la apărările reclamanţilor iar considerentele expuse în sentinţa atacată sunt străine de cele solicitate de către reclamanţi, cele expuse de către reclamanţi nefiind analizate.
Astfel, deşi excepţia necompetenţei generale (denumită greşit materială) a instanţei a fost respinsă de prima instanţă, soluţia pronunţată s-a întemeiat, în principal, pe considerentele expuse de pârâtă în motivarea excepţiei referitoare la obligaţia pe care o au conducerea unităţilor şi a sindicatelor de a nominaliza persoanele care se încadrează în grupele I şi II de muncă, precum şi pe împrejurarea că acestea au apreciat corect că activitatea reclamanţilor s-a desfăşurat în grupa a II-a de muncă.
Drept urmare, primul motiv de recurs invocat întemeiat pe dispoziţiile art, 304 pct. 7 C. proc. civ. este întemeiat.
Aşa cum au arătat recurenţii, contrar celor reţinute de prima instanţă, din înscrisurile administrate în cauză rezultă că numai o parte dintre ei au beneficiat de încadrarea activităţii în grupa a II-a de muncă. De asemenea, fără să administreze probe în acest sens, tribunalul a reţinut că nominalizarea persoanelor care au desfăşurat activitatea în grupa a II-a de muncă s-a realizat în mod corect.
M. cuprinse în Ordinul 50/1990 nu conţin o enumerare limitativă care se încadrează în grupa I şi a II-a de muncă. Posibilitatea extinderii acestor activităţi rezultă din art. 3 alin. (2) din ordin, respectiv din nota de fundamentare a H.G. nr. 1223/1990, esenţial fiind ca această extindere să se realizeze în funcţie de condiţiile concrete de muncă.
Contrar celor reţinute de tribunal determinările de noxe de către organele Ministerului Sănătăţii nu sunt obligatorii pentru perioada 8.03.1969-31.12.1989, conform art. 14 din Ordinul 50/1990 şi nu mai sunt posibile în prezent pentru perioadele ulterioare datei de 31.12.1989. În consecinţă, în cauză se impune ca pentru stabilirea situaţiei de fapt să se efectueze o expertize judiciare de specialitate care să determine în mod concret condiţiile în care şi-au desfăşurat activitatea reclamanţii, probă care nu poate fi administrată în recurs conform art. 305 C. proc. civ.
Având în vedere aceste considerente Curtea constată că prima instanţă nu a cercetat fondul cauzei, astfel încât împotriva hotărârii recurate nu se poate realiza în mod eficient controlul judiciar. În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin.(1)-(3) şi (5) C. proc. civ. şi a art. 81 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă (aşa cum a fost interpretat prin Decizia nr. XXI/2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii), urmează să se admită recursul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 1156 din 18 iunie 2008 a Tribunalului Cluj pronunţată în dosar nr. (...), care va fi casată în întregime şi se va trimite cauza spre rejudecare aceleaşi instanţe, în vederea cercetării fondului cauzei.
În rejudecare, tribunalul urmează să pună în discuţia părţilor necesitatea efectuării unei expertize judiciare care să determine în mod concret (având în vedere şi înscrisurile depuse în cauză): condiţiile de lucru ale fiecărui reclamant în perioada pentru care s-a solicitat încadrarea în grupa I de muncă (în raport cu fişa postului şi menţiunile din carnetele de muncă ale fiecăruia), nivelul noxelor existente, daca reclamanţii sunt supuşi unui risc deosebit de accidente sau de boli profesionale în condiţii de microclimat nefavorabil în raport de reglementările în vigoare (inclusiv Ordinul nr. 50/1990).
