Constată că prin sentinţa civilă nr. 68/2008 a Tribunalului Covasna a fost respinsă acţiunea formulată şi precizată de reclamanţii V.G, T.B.E., E.G.D. şi T.E., în contradictoriu cu pârâţii: Ministerul Justiţiei, Ministerul Economiei şi Finanţelor, Curtea de Apel Braşov având ca obiect drepturi salariale. Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Reclamanţii, cum atestă cărţile de muncă depuse, deţin funcţia de şef serviciu, respectiv consilieri de probaţiune în cadrul Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Covasna iar sub aspectul salarizării intră în regimul stabilit de Legea nr. 327/2006.
În cauză nu s-a reţinut existenţa unei situaţii de discriminare.
Potrivit dispoziţiilor O.G. nr. 137/2000 privind sancţionarea tuturor formelor de discriminare cu modificările şi completările ulterioare prin discriminare se înţelege orice deosebire, restricţie, preferinţă pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri e.t.c. precum şi alte criterii care au ca scop restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege în domeniul politic, economic, social, cultural sau alte domenii ale vieţii publice. Deci pe baza acestor criterii sânt dezavantajate anumite persoane faţă de alte persoane cu excepţia cazurilor justificate obiectiv de un scop legitim utilizându-se metode adecvate, necesare şi rezonabile.
Pentru constatarea unei ipostaze discriminatorii ca tratament diferenţiat, injust este necesar să se facă, în materie raportarea la persoane aflate în situaţii analoage sau comparabile şi care beneficiază de un tratament diferenţiat.
Principiul egalităţii în drepturi şi al nediscriminării se aplică numai situaţiilor egale iar tratamentul juridic diferenţiat ca soluţie legislativă adoptată de legiuitor nu intră în sfera discriminării vizate de ordonanţa amintită.
Ca atare, cererea introductivă a reclamanţilor prin care au pretins acordarea creşterilor salariale prevăzute de anumite acte normative pentru diverse categorii de salariaţi bugetari, excede prevederilor O.G. nr. 137/2000, fiind atributul exclusiv al legislativului. Adoptarea unei alte soluţii ar însemna ca instanţa să adauge la lege, cea ce este inadmisibil atâta vreme cât prin reglementările legale precitate au fost determinate limitativ persoanele în favoarea cărora s-au stabilit majorările salariale reclamate.
Împotriva hotărârii pronunţate la fond au formulat recurs reclamanţii iar prin motivele de recurs sunt invocate dispoziţiile art. 21 din Carta Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale care reglementează dreptul salariaţilor la o remunerare nediscriminatorie, dispoziţiile art. 11 şi art. 20, art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţia României şi art. 7 şi art. 23 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului. De asemenea, se arată că potrivit Directivei 2000/K./78 tratamentul diferenţiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situaţii doar comparabile, iar nu neapărat similare. În speţă, criteriul după care s-a făcut distincţia în acordarea indexărilor (creşterilor salariale) este categoria socio-profesională, criteriu de diferenţiere injust.
Prin motivele de recurs se mai arată că acordarea despăgubirilor salariale solicitate nu constituie o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 269 Codul Muncii care garantează dreptul la despăgubire inclusiv pentru discriminările în muncă.
Recursul este nefondat.
Drepturile băneşti ce fac obiectul pretenţiilor din acţiunea dedusă judecăţii sunt solicitate în baza art. 1 din O.G. nr. 10/2007 şi sunt aplicabile doar personalului contractual din sistemul bugetar şi personalului care ocupa funcţii de demnitate publică, în aceasta din urmă categorie incluzându-se şi judecătorii Î.C.C.J. şi Curţii Constituţionale. În opinia reclamanţilor, majorarea indemnizaţiilor instituite de legiuitor în favoarea numai a unor categorii de salariaţi a condus la aplicarea unui tratament discriminatoriu în rândul acestora.
În primul rând această concluzie este eronată întrucât principiul egalităţii astfel cum acesta se aplică în speţa dedusă judecăţii are la bază ideea că pentru o muncă egală se impune o plată egală. Această condiţie ce este de esenţa principiului egalităţii nu este îndeplinită în cauză deoarece între situaţia reclamanţilor şi celelalte categorii profesionale invocate există o multitudine de diferenţe în ceea ce priveşte munca prestată de aceştia astfel încât şi salarizarea acestora a fost şi este diferită fiind reglementată prin acte normative distincte.
În ceea ce priveşte actele normative şi normele internaţionale invocate de reclamanţi, curtea reţine că prin motivele de recurs se face o interpretare eronată a acestora, respectiv se ignoră faptul că în cauză nu sunt îndeplinite premisele esenţiale ale unui act discriminatoriu instituite de chiar actele normative invocate.
În altă ordine de idei pretenţiile reclamanţilor au la bază premisa potrivit căreia textul legal invocat este discriminatoriu întrucât încalcă principiul egalităţii instituit atât de Constituţia României cât şi de art. 23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Cu privire la acest aspect, curtea reţine că instanţele ordinare pot fi sesizate doar în legătură cu constatarea faptului că o lege este aplicată în mod discriminatoriu subiecţilor de drept cărora aceasta li se adresează, nefiind posibil să se solicite constatarea faptului că o lege este discriminatorie şi nici extinderea aplicării ei altor categorii sociale.
În situaţia în care un act normativ conţine dispoziţii discriminatorii cu privire la anumiţi subiecţi de drept, soluţia legală este aceea de a se invoca şi a se constata neconstituţionalitate respective norme pe considerentul că încalcă principiul egalităţii instituit prin legea supremă. Doar Curtea Constituţională are competenţa legală de a aprecia că un text legal creează o discriminare şi încalcă acest principiu, ca atare poate stabili modalitatea în care trebuie interpretat textul respectiv pentru a elimina încălcarea principiului egalităţii. În acest sens părţile sau instanţele ordinare din oficiu pot invoca excepţia de neconstituţionalitate în cadrul procesului pendinte.
În contextul în care norma legală invocată nu a fost declarată neconstituţională în perioada în care aceasta a fost în vigoare, instanţele ordinare au obligaţia de a respecta conţinutul respectivei norme, în caz contrar actul de justiţie căzând în derizoriu.
Faţă de aceste considerente în baza art. 213 C. proc. civ. curtea cu majoritate de opinie va respinge recursul.
OPINIE SEPARATĂ:
I. Motivez opinia separată pe următoarele argumente juridice:
Cererea reclamanţilor nu trebuie interpretată ca rezultatul acordării unor drepturi salariale fără suport legal.
Este atributul instanţelor de judecată potrivit art. 27 din O.G. nr. 137/2000 să soluţioneze cererile pentru acordarea de drepturi şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, iar judecata cauzei are loc cu citarea obligatorie a CNCD. A considera că problema de drept cu care reclamanţii au sesizat instanţa ţine de constituţionalitatea unor texte de lege şi nu de aprecierea ca discriminatorie a unei stări de fapt izvorâtă din lege poate fi interpretată ca o încălcare a dreptului la liberul acces la justiţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului sancţionând statul român pentru aceste încălcări ale dreptului consacrat de art. 6 alin. (1) al Convenţiei pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, reţinând că încălcarea acestui drept a rezultat din soluţiile instanţei interne care au respins ca inadmisibile unele acţiuni pe considerente procedurale, părţile având la dispoziţie o altă cale procedurală de urmat în valorificarea dreptului (cauza G împotriva României).
Pentru o apreciere discriminatorie a situaţiei de fapt invocată de reclamanţi, constând în eliminarea dintre categoriile salariaţilor bugetari care beneficiază de majorarea ori indexarea salariilor în anul 2007, a judecătorilor, procurorilor, personalului asimilat, consilieri de reintegrare (ulterior denumiţi consilieri de probaţiune) instanţa a reţinut corect că până în ianuarie 2007 aceste indexări salariale au avut o reglementare juridică pentru toate categoriile de personal al instanţelor.
Această categorie de personal a instanţei a fost salarizată în baza art. 241 din Legea nr. 50/1996 până la data intrării în vigoare a Legii 327/14.07.2006 – lege specială de salarizare pentru personalul serviciului de reintegrare. Legea nr. 327/2006 este singurul act normativ în care nu se acordă indexările, majorările valorii de referinţă sectorială, deşi până la această lege, prin actele normative anterioare referitoare şi la salarizarea altor categorii de personal din instanţele de judecată şi parchete, au fost prevăzute indexări şi pentru consilierii de reintegrare (O.G. nr. 23/2005, O.U.G. nr. 27/2006 care fac trimitere la anexele 2, 4, 5, 6 din Legea nr. 50/1996 enumerând categoriile de personal care beneficiază de majorările valorii de referinţă sectorială, printre aceştia aflându-se şi consilierii de reintegrare – anexa 51).
Trebuie remarcat că în prezent, respectiv pentru anul 2008, prin ordonanţe de guvern, guvernul a prevăzut din nou creşteri salariale, pentru reclamanţi existând: O.G. nr. 13/30.01.2008 privind creşterile salariale aplicabile judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, iar la art. 1 pct. 3, acest act normativ menţionează expres şi dreptul personalului din serviciile de reintegrare probaţiune, de a beneficia de majorarea valorii de referinţă sectorială.
Omisiunea reglementării acestor drepturi la creşteri salariale pentru o anumită categorie de personal pentru anul 2007, deşi până în ianuarie 2007, cât şi din 1.01.2008, au existat şi există prevederi cu privire la indexările salariale pentru această categorie de personal, în comparaţie cu prevederea cu continuitate a acestor drepturi pentru magistraţii ÎCCJ (de exemplu), cât şi pentru alte categorii de personal bugetar, echivalează cu aplicarea unui tratament discriminatoriu constând în încălcarea principiului egalităţii de tratament pentru o situaţie asemănătoare, principiu protejat de legislaţia secundară comunitară, respectiv prin Directiva 2000/43/CE/29.06.2000 de punere în aplicare a principiului egalităţii de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică şi prin directiva 2000/78/CE/27.11.2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă care stabileşte că „prin principiul egalităţii de tratament” se înţelege absenţa oricărei discriminări directe sau indirecte cu privire şi la „condiţiile de încadrare şi de muncă, inclusiv condiţiile de concediere şi de remunerare” [art. 3 lit. c) din directivă].
Nu poate fi primită susţinerea recurenţilor prin care se arată că nu poate constitui discriminare situaţia prezentată de reclamanţi. Recurenţii se raportează la criteriile de discriminare recunoscute de dispoziţiile O.G. nr. 137/2000 pe care le interpretează restrictiv, fără a ţine cont de faptul că modificările aduse acestei ordonanţe prin Legea nr. 324/2003 au drept scop transpunerea în legislaţia internă a prevederilor directivelor mai sus invocate în respectarea principiului supremaţiei dreptului comunitar şi efectului direct al acestuia asupra legislaţiei interne.
În consecinţă, recunoaşterea acordării acestor creşteri salariale pentru anul 2007 echivalează cu acoperirea prejudiciului produs prin această formă de discriminare directă.
Judecător,
(...) (...)
