Prin cererea înregistrată la nr. (...) J. N. a solicitat în contradictoriu cu Spitalul Judeţean de Urgenţă, Sf.E.” F anularea deciziei de concediere nr. 10/12 ianuarie 2007, reintegrarea sa în funcţia şi postul deţinut anterior emiterii acesteia, obligarea pârâtului la plata drepturilor băneşti cuvenite cu începere de la 15 ianuarie 2007 şi până la reintegrarea efectivă precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 293/11.04.2008 a Tribunalului Vrancea s-a admis acţiunea formulată de reclamanta J.N., în contradictoriu cu pârâta Spitalul Judeţean de Urgenţă „S E.” F. S-a anulat decizia de concediere nr. 10/12.01.2007 şi s-a dispus reintegrarea reclamantei în funcţia şi postul deţinut anterior emiterii deciziei. A fost obligat pârâtul să plătească drepturile băneşti cuvenite începând cu 15 ianuarie 2007 şi până la reintegrarea efectivă.
Împotriva acestei sentinţe civile a declarat recurs pârâta Spitalul Judeţean de Urgenţă „Sf. E.” F, considerând-o nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:
1. Hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Astfel, prima instanţă nu a identificat în mod corect textele legale incidente în speţă în vigoare la data de 12.01.2007.
Legea nr. 306/2004 a fost abrogată integral şi expres prin art. 467b din Legea nr. 95/2006, Titlul XII al acestei legi intrând în vigoare la 1 mai 2006. Conform art. 385 alin. (1) din Titlul XII al Legii nr. 95/2006, medicii se pensionează la vârsta prevăzută de lege iar legea care prevede vârstele standard de pensionare este Legea nr. 19/2000.
În aplicarea art. 61 lit. e) din Codul Muncii, la data de 12.01.2007, când reclamanta avea aproape 60 de ani împliniţi, angajatorul nu se putea raporta la vârsta standard de pensionare de 65 de ani prevăzută într-un text de lege abrogat şi care nu ultraactivează, ci la vârsta standard de pensionare de 57 de ani şi 5 luni.
Nu se poate vorbi de un drept aşa-zis câştigat de intimată de a rămâne în activitate până la vârsta de 65 de ani, aceasta fiind doar o posibilitate lăsată la latitudinea angajatorului de art. 41 alin. (5) din Legea nr. 19/2000.
În ceea ce priveşte a doua parte a motivării sentinţei recurate, aceasta are la bază atât o greşită reţinere a stării de fapt, o interpretarea distorsionată a normativului de personal, cât şi o eroare aritmetică.
Astfel, instanţa de fond a reţinut incidenţa în speţă a art. 385 alin. (4) din Legea nr. 95/2006 potrivit căruia, în unităţile sanitare publice care înregistrează deficit de personal medical, medicii îşi pot continua activitatea peste vârsta de pensionare prevăzută de lege.
Prin deficit de personal se înţelege acea situaţie în care numărul de paturi per medic dintr-o anumită secţie a spitalului este mai mare decât cel prevăzut în Anexa nr. 1 la Ordinul MSF nr. 208/2003.
Conform Ordinului N. nr. 1582/2006, Secţia medicină internă cuprinde 65 de paturi din care compartimentul terapie intensivă are 6 paturi iar compartimentul hematologie are 8 paturi. Conform statului de funcţii al spitalului valabil la data de 01.12.2006, în urma concedierii intimatei, în Secţia medicină internă au rămas 5 medici, (toţi cu locul de muncă în secţia medicină internă şi nu într-un compartiment sau altul al secţiei) şi nu 4 medici aşa cum în mod greşit a reţinut prima instanţă care, scăzându-l pe medicul hematolog, a confundat locul de muncă (Secţia medicină internă) cu specialitatea (hematologie).
Greşit a scăzut prima instanţă din numărul total de 65 de paturi al secţiei medicină internă, cele 8 paturi din compartimentul hematologie, precum şi cele 6 paturi aferente compartimentului de terapie intensivă (care sunt folosite de fiecare din cei 5 medici ai secţiei), obţinând un număr de 53 de paturi în urma unei greşeli aritmetice (65-8-6 fac 51 şi nu 53 cât a reţinut instanţa).
Astfel greşeala a continuat obţinându-se numărul de 13, 25 în loc de 12, 75.
Oricum, chiar şi cu această greşeală de calcul, numărul obţinut de prima instanţă de 13-14 paturi per medic nu depăşeşte numărul maxim de 14 paturi per medic prevăzut în normativul de personal. Instanţa a inventat o aşa-zisă limită de 12 paturi per medic, în condiţiile în care limita maximă este de 14 paturi per medic.
A mai arătat că intimata, în calculele pe care le-a efectuat, a confundat compartimentul terapie intensivă din cadrul Secţiei Medicină Internă cu Secţia B. din cadrul spitalului, întrucât doar în cazul acesteia din urmă normativul de personal prevede un număr de 2-4 paturi per medic obligatoriu.
2. Hotărârea cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ)
Astfel, în viziunea primei instanţe, intimata nu putea fi concediată în baza dispoziţiile art. 61 lit. e) din Codul Muncii întrucât nu avea împlinită vârsta standard de pensionare prevăzută de lege, adică de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 306/2004 modificată prin Legea nr. 221/2005.
În schimb, în cea de-a doua parte a motivării, instanţa a reţinut incidenţa art. 385 alin. (4) din Legea nr. 95/2006, ori, în speţă nu pot fi aplicabile atât art. 16 alin. (1) din Legea nr. 306/2004 cât şi art. 385 alin. (4) din Legea nr. 95/2006, aşa cum în mod contradictoriu a reţinut prima instanţă.
În consecinţă, a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei recurate în sensul respingerii acţiunii ca nefondată.
De asemenea, a solicitat să se dispună întoarcerea executării sentinţei civile nr. 293/11.04.2008 a Tribunalului Vrancea, potrivit dispoziţiile art. 404 indice 2 alin. (1) C. proc. civ., în sensul obligării intimatei la restituirea sumei de 30.699 lei virată în cont cu titlu de drepturi băneşti. A solicitat şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
Intimata contestatoare J.N. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei civile recurate. A arătat că a beneficiat de dreptul conferit de Legea nr. 306/2004 de a-şi desfăşura activitatea până la împlinirea vârstei de 65 de ani, în virtutea dispoziţiilor din lega specială.
Ministerul Sănătăţii Publice a elaborat o serie de „precizări”, arătând că, prevederile referitoare la pensionarea medicilor, potrivit art. 385 din lege se vor aplica numai după publicarea hotărârii guvernului în Monitorul Oficial al României.
Recurenta a refuzat să se supună dispoziţiilor emise de Ministerul de resort, astfel că, fiind emisă cu încălcarea dispoziţiilor date de Ministerul Sănătăţii, decizia de concediere nr. 10/2007 a fost în mod just anulată de prima instanţă.
Chiar dacă s-a omite conţinutul „Precizărilor” şi s-a raportat doar la dispoziţiile art. 385 din Legea nr. 95/2006, se poate observa că au fost la rândul lor încălcate. La data emiterii deciziei de concediere, Secţia de medicină internă a Spitalului înregistra deficit de personal. În anexa 1 la Ordinul nr. 208/2003 se stabileşte că, pentru unităţile sanitare cu paturi, fiecărui medic angajat îi revine 10-14 paturi. În aceeaşi anexă se prevede că, pentru secţiile şi compartimentele de terapie intensivă, fiecărui medic angajat îi revine 2-4 paturi.
Ca urmare a concedierii reclamantei, în secţia interne a rămas un număr de 5 medici. Din totalul de 65 de paturi, 6 paturi revin compartimentului terapie intensivă unde normativul de personal este de 1 medic la 2-4 paturi. În consecinţă, unul din cei 5 medici din secţia interne urmează să aibă sub supraveghere un maxim de 4 paturi din compartimentul de terapie intensivă.
Din cele 61 de paturi rămase, 8 paturi revin compartimentului hematologie unde îşi desfăşoară activitatea un singur medic, deci celor 3 medici rămaşi în calcul le revine un număr de 53 de paturi, adică 17, 66 pentru fiecare medic, ceea ce depăşeşte norma de 10-14 stabilită prin Ordinul nr. 208/2003. În consecinţă, a considerat că există un deficit de personal, situaţie ce se încadrează în dispoziţiile art. 385 alin. (4) din Legea nr. 95/2006. A depus la dosar, în precizările Ministerului Sănătăţii Publice, Ordinul privind aprobarea normativelor de personal, Ordinul 1582/2006, Statul de funcţii valabil la data de 01.12.2006.
Analizând sentinţa civilă recurată, atât prin prisma motivelor de recurs invocate de către recurentă, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, în baza dispoziţiile art. 304 indice 1 C. proc. civ, Curtea apreciază că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Aşa cum corect a susţinut recurenta, hotărârea primei instanţe cuprinde motive contradictorii, motiv de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Astfel, deşi iniţial se argumentează că reclamanta intimată a beneficiat de un drept câştigat, respectiv de prelungirea vârstei de pensionare, în baza dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 306/2004 şi astfel, nu avea împlinită încă vârsta pentru a putea fi pensionată la data emiterii deciziei contestate, totuşi, în al doilea alineat, se precizează că această situaţie nu este relevantă, ci beneficierea de dispoziţiile art. 385 alin. (4) din Legea nr. 95/2006 care se referă la medicii care au atins vârsta de pensionare.
Dat fiind aceste considerente vădit contradictorii (aplicarea a două dispoziţii legale care se exclud una pe cealaltă), instanţa de recurs va analiza ambele situaţii.
Astfel, cu privire la prelungirea vârstei de pensionare pentru medici, conform art. 16 din Legea nr. 306/2004 prin care se prevedea că medicii (femeile) au dreptul la pensie pentru limită de vârstă la împlinirea vârstei de 60 de ani, instanţa de recurs apreciază că prima instanţă a încălcat prevederi legale, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Data la care s-a emis decizia de concediere a intimatei este 12.01.2007 şi la această dată trebuia să se raporteze instanţa atunci când a analizat normele aplicabile. Or, Legea nr. 306/2004 despre care prima instanţă a susţinut că se aplică, a fost abrogată prin art. 467 din Legea nr. 95/2006 care a intrat în vigoare la data de 1 mai 2006.
Conform art. 385 alin. (1) din Titlul XII al Legii nr. 95/2006, medicii se pensionează la vârsta prevăzută de lege, respectiv Legea nr. 19/2000, şi tocmai în aplicarea legii în vigoare, recurenta a emis decizia contestată. Legea civilă se aplică atât timp cât este în vigoare şi, potrivit acestui principiu de bază, recurenta a aplicat corect dispoziţiile Legii 95/2006.
Legea nr. 306/2004 a ieşit din vigoare prin abrogare expresă, nefiind aplicabil principiul dreptului câştigat în situaţia în care modificările au avut loc doar în ceea ce priveşte devansarea vârstei la care se poate ieşi la pensie.
Nu are nicio relevanţă faptul că recurenta a înţeles să aplice noile dispoziţii ale legii în vigoare abia după 8 luni, aceasta fiind o situaţie lăsată la latitudinea angajatorului şi nicidecum nu atrage nulitatea deciziei de concediere.
Prim instanţă a interpretat greşit principiul aplicării imediat a legii civile noi, care se referă la faptul că, de îndată ce a fost adoptată, legea nouă se aplică tuturor situaţiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii vechi.
Instanţa de fond a aplicat o excepţie şi anume ultraactivitatea legii civile vechi care înseamnă aplicarea unei legi vechi deşi a intrat în vigoare o lege nouă. Însă, fiind vorba de o excepţie, supravieţuirea legii vechi trebuie consacrată expres de lege astfel că în mod greşit s-a făcut aplicarea acestui principiu.
Nu se poate reţine nici ultima frază din considerentele expuse în hotărârea recurată în sensul că, în prezent art. 385 din Legea nr. 95/2006 a fost modificat prin Legea nr. 264/2007 publicată la data de 27.07.2007 întrucât nu era în vigoare la data emiterii deciziei contestate şi, astfel, prima instanţă a încălcat şi principiul neretroactivităţii legii civile noi, principiul consacrat expres prin dispoziţii constituţionale.
Instanţa de recurs nu reţine argumentul intimatei în sensul că a beneficiat de dispoziţiile unei legi speciale. Într-adevăr, specialul derogă de la general, însă acest principiu se aplică numai în situaţia în care sunt două acte normative în vigoare, unul cu dispoziţii generale şi celălalt cuprinzând dispoziţii speciale.
Or, Legea nr. 306/2004 nu mai poate fi socotită ca fiind un act normativ special în raport cu Legea nr. 95/2006 întrucât a fost abrogată expres prin însăşi cea din urmă lege.
De asemenea, nu se poate reţine nici susţinerea intimatei care arată că recurenta nu a făcut aplicarea unor „Precizări” emise de Ministerul Sănătăţii întrucât acestea nu au nicio valoare juridică, nu sunt acte normative, ci doar acte cu caracter intern care nu sunt obligatorii. Recurenta a făcut aplicarea unor dispoziţii legale în vigoare la acel moment, în mod corect şi, din acest punct de vedere, decizia este legală şi temeinică.
Cu privire la aplicarea dispoziţiile art. 385 alin. (4) din Legea nr. 95/2006 conform cărora, în cazul unităţilor sanitare publice care înregistrează deficit de personal medical, medicii îşi pot continua activitatea peste vârsta de pensionare prevăzută de lege, instanţa de recurs constată că prima instanţă a aplicat în mod greşit Ordinul nr. 1778/2006 al Ministerului Sănătăţii Publice care nu era în vigoare la data de 12.01.2007 întrucât a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 57 din 24.01.2007.
În consecinţă, sentinţa primei instanţe este nelegală şi cu privire la acest aspect, încălcând din nou principiul neretroactivităţii legii civile. Aplicabil în speţă este Ordinul nr. 208/2003 aşa cum a arătat chiar intimata.
Dacă s-ar continua linia de gândire a primei instanţe, în sensul că, după scăderea paturilor repartizate compartimentelor de terapie intensivă şi hematologie rămân 4 medici cărora le revine un număr de 13-14 paturi, s-ar trage concluzia că recurenta a respectat întocmai dispoziţiile Ordinului nr. 208/2003 care, în Anexa nr. 1, prevede întocmai norma de 10-14 paturi şi nicidecum că s-ar fi depăşit norma de 12 paturi, aşa cum prevede un alt ordin ce nu era încă în vigoare şi a fost aplicat greşit de prima instanţă.
V. acelaşi fir logic al instanţei de fond, se observă că, într-adevăr, s-a strecurat şi o eroare aritmetică, deoarece după scăderea a 6 paturi pentru compartimentul terapie intensivă şi 8 paturi pentru compartimentul hematologie (în total, 14 paturi) din totalul de 65, cât a fost repartizat Secţiei interne prin Ordinul Ministerului Sănătăţii Publice nr. 1582/20006, rezultă numărul de 51 paturi şi nu 53. în consecinţă, dacă s-ar fi împărţit 51 de paturi la 4 medici ar fi rezultat 12, 75 paturi şi nicidecum 13-14.
Deci, dacă prima instanţă ar fi făcut deducţii corecte, urmând modul de gândire adoptat, ar fi trebuit să ajungă la o concluzie pur logică, în sensul că recurenta intimată a respectat întocmai dispoziţiile Ordinului nr. 208/2003, numărul corect de paturi ce trebuia obţinut fiind cel de 12, 75, decizia de concediere fiind legală şi temeinică şi din punct de vedere al dispoziţiile art. 385 alin. (4) din Legea nr. 95/2006, unitatea spitalicească nefiind cu deficit de personal.
De observat este şi faptul că prima instanţă nu a reţinut argumentele contestatoarei intimate care a susţinut că trebuia împărţit numărul de paturi la 3 medici, întrucât a făcut împărţirea la numărul de 4 iar instanţa de recurs are obligaţia de a verifica legalitatea şi temeinicia hotărârii recurate.
Însă, pentru a examina cauza sub toate aspectele şi a nu încălca dreptul intimatei contestatoare la un proces echitabil, instanţa de recurs va analiza şi susţinerile acesteia. Astfel, instanţa apreciază că, în primul rând, normele art. 385 alin. (4) din Legea nr. 95/2006 sunt dispozitive şi nicidecum imperative (legiuitorul foloseşte expresia „medicii îşi pot continua activitatea”), nefiind o obligaţie a angajatorului de a accepta continuarea activităţii ci doar o posibilitate.
În al doilea rând, dacă se lecturează cuprinsul contestaţiei aşa cum a fost formulată iniţial, se observă că intimata contestatoare nu a susţinut că numărul de 65 de paturi trebuie împărţit la 3 medici, ci doar a precizat că în cadrul secţiei îşi desfăşoară activitatea numai 4 medici de specialitate, în condiţiile în care statul de funcţii valabil la data de 01.12.2006 prevede faptul că, în cadrul Secţiei interne sunt 6 medici şi nu 4.
Contestatoarea nu a precizat în cuprinsul contestaţiei că ar trebui scăzute paturile repartizate altor compartimente şi, în acest caz, dacă s-ar efectua o împărţire (65:6) ar rezulta un număr de 10, 83 paturi per medic, ceea ce cu atât mai mult nu demonstrează un deficit de personal.
V. argumentele contestatoarei, se observă că, abia prin concluziile scrise aceasta a scos în evidenţă o altă situaţie de fapt şi o altă motivare în fapt în ceea ce priveşte aprecierea deficitului de personal, precizându-se că, pentru secţiile şi compartimentele de terapie intensivă, fiecărui medic angajat îi revine 2-4 paturi, abia acum apărând susţinerea că ar trebui împărţit la 3 numărul de paturi.
Or, pentru acest motiv instanţa de fond nu a analizat aceste susţineri întrucât prin concluziile scurse nu se poate schimba situaţia de fapt învederată iniţial pentru că s-ar încălca principiul contradictorialităţii.
Prin întâmpinarea depusă la dosarul de recurs, intimata contestatoare reia argumentele din concluziile scrise, deşi în recurs nu se poate schimba situaţia de fapt învederată prin contestaţia introductivă susţinând că, secţiei medicină internă îi revin 65 de paturi, din care compartimentului de terapie intensivă 6 paturi iar compartimentului hematologie 8 paturi.
În anexa 1 la Ordinul nr. 208/2003 se prevede că pentru secţiile şi compartimentele de terapie intensivă, fiecărui medic angajat îi revine 2-4 paturi.
Instanţa de recurs apreciază că intimata interpretează greşit dispoziţiile legale.
Astfel, la punctul 6 din Ordinul menţionat se prevede într-adevăr că, revin 2-4 paturi per medic însă numai în cadrul secţiilor şi compartimentelor de anestezie şi terapie intensivă, neonatologie, compartimente de urmărire postoperatorie.
În urma interpretării gramaticale a textului, se deduce că legiuitorul a avut în vedere secţiile şi compartimentele separate de anestezie şi terapie intensivă, nicidecum compartimentele de terapie intensivă din cadrul secţiilor. În sprijinul acestei afirmaţii este şi faptul că, prin Anexa la Ordinul 1582/2006, unde a fost cazul, legiuitorul a prevăzut funcţionarea unor compartimente separate (de exemplu, compartimentul gastroenterologie, compartimentul urologie ş.a.), delimitarea fiind clară. În consecinţă, interpretarea dată de intimată excede cadrului legal şi nu este aplicabilă în speţa de faţă, aplicabil fiind doar principiul „unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă” .
Mai mult, în cadrul secţiei interne a Spitalului Judeţean de Urgenţă „Sf.E.”F, nu funcţionează medici specialişti, separaţi pentru terapie intensivă, aşa cum rezultă chiar din statul de funcţiuni valabil la data de 01.12.2006 fiind doar medici specialişti medicină internă şi hematologie, tocmai pentru faptul că este vorba de un compartiment de terapie intensivă în cadrul secţiei şi nu separat, fiecare medic al secţiei ocupându-se de terapie intensivă. Intimata face, în acest caz, o scădere artificială care nu are suport nici legal şi nici faptic.
Pentru toate aceste considerente, se concluzionează că recurenta intimată, la emiterea deciziei de concediere, nu a încălcat nicio dispoziţie legală, aşa cum greşit a arătat prima instanţă, care a pronunţat o hotărâre nelegală, devenind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În consecinţă, în baza dispoziţiile art. 312 alin. (1), 23 C. proc. civ., se va admite recursul şi se va modifica în tot sentinţa civilă recurată. În rejudecare, se va respinge contestaţia formulată de contestatoarea J.N. ca nefondată.
Potrivit art. 404 indice 2 alin. (1) C. proc. civ., se va dispune întoarcerea executării sentinţei civile nr. 293/11.04.2008, în urma desfiinţării acesteia şi se obliga intimata să restituie recurentei suma de 30.699 lei reprezentând drepturile salariale achitate acesteia în urma executării sentinţei civile desfiinţate.
Ca parte căzută în pretenţii, conform art. 274 C. proc. civ., se va obliga intimata şi la plata cheltuielilor de judecată către recurentă, constând în contravaloarea carburantului consumat cu ocazia deplasării reprezentantului acesteia la Curtea de Apel Galaţi pentru susţinerea recursului.
CU OPINIE SEPARATĂ
Am opinat separat asupra soluţiei pronunţate în cauză pentru următoarele considerente:
Potrivit reglementărilor iniţiale, respectiv dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 306/2004, s-a prevăzut că medicii au dreptul la pensie pentru limită de vârstă la împlinirea vârstei de 60 de ani femeile şi 65 de ani bărbaţii, cu excepţia doctorilor în medicină, care puteau rămâne în activitate până la vârsta de 65 de ani femeile şi 70 de ani bărbaţii.
Ulterior, prin modificările aduse prin Legea nr. 221/2005, s-a prevăzut că vârsta de pensionare a medicilor este de 65 ani indiferent de sex.E. în medicină pot rămâne în activitate până la vârsta de 70 ani.
Urmare a acestei modificări, intimata-reclamantă J.N., fiind născută la data de 23.02.1947, a dobândit dreptul de a funcţiona ca medic în cadrul recurentului-pârât Spitalul Judeţean de Urgenţă, Sf.E.F până la împlinirea vârstei de 65 de ani, respectiv 23.02.2012.
Este adevărat că prin dispoziţiile art. 467 din Legea nr. 95/2006 au fost abrogate prevederile Legii nr. 306/2004, însă această abrogare s-a realizat la data intrării sale în vigoare, respectiv 28.04.2006.
Or, intimata-reclamantă a funcţionat în cadrul spitalului până la data de 13.01.2007 când, prin decizia nr. 10/12.01.2007 s-a dispus concedierea pentru îndeplinirea condiţiilor de vârstă standard şi stagiu de cotizare în vederea pensionării pentru limită de vârstă.
Dispoziţiile art. 385 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 95/2006 stabileau pensionarea medicilor la vârsta la vârsta prevăzută de lege, dar şi posibilitatea în cazul unităţilor sanitare publice care înregistrează deficit de personal medical, precum şi al unităţilor sanitare publice aflate în zone defavorizate, de a-şi continua activitatea peste vârsta de pensionare prevăzută de lege. Criteriile de menţinere în activitate în asemenea situaţii urmau a fi stabilite prin norme aprobate prin hotărâre a Guvernului.
În acest sens au şi fost aduse precizări prin Ordinul Ministrului Sănătăţii Publice înregistrat sub nr. T./23.06.2006 la Direcţia de Sănătate Publică a Judeţului, emis în vederea aplicării corecte, unitare a legii şi fără a crea disfuncţii în desfăşurarea activităţii medicale.
De precizat că, în prezent, urmare a modificărilor legislative produse este prevăzută vârsta de pensionare a medicilor la 65 de ani, indiferent de sex, conform dispoziţiilor art. 385 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 cu modificările şi completările ulterioare, nefiind astfel vorba despre o aplicare retroactivă a legii speciale.
În ceea ce priveşte aplicarea prevederilor art. 385 alin. 4 din Legea nr. 95/2006, am apreciat că recurentul-pârât Spitalul Judeţean de Urgenţă, Sf.E.F, la data concedierii, se afla în situaţia unei unităţi sanitare cu deficit de personal medical în Secţia Interne unde funcţiona ca medic primar intimata-reclamantă J.N., pentru următoarele considerente:
Prin Ordinul Ministrului Sănătăţii Publice nr. 1582/11.12.2006 au fost alocate secţiei de medicină internă din cadrul Spitalului Judeţean de Urgenţă, Sf.E.F un număr de 65 paturi, din care pentru compartimentul terapie intensivă 6 paturi, iar pentru compartimentul hematologie 8 paturi.
În cadrul secţiei de medicină internă a spitalului funcţionau la momentul concedierii un număr total de 6 medici incluzând-o pe intimata-reclamantă, din care 5 medici de medicină internă şi 1 medic hematologie.
Prin Anexa nr. 1 la Ordinul Ministrului Sănătăţii şi Familiei nr. 208/2003 s-au aprobat normativele de personal privind asistenţă la paturi, fiecărui medic revenindu-i câte 10-14 paturi.
S-a prevăzut, totodată, pentru secţiile şi compartimentele de anestezie şi terapie intensivă, de neonatologie şi compartimente de urmărire postoperatorie câte 2-4 paturi pe medic.
Cum în cadrul secţiei de medicină internă a Spitalului Judeţean, Sf.E.F este prevăzut inclusiv un compartiment de terapie intensivă iar ordinul precizat nu face distincţie între secţii şi compartimente, rezultă că pentru deservirea celor 6 paturi erau necesari cel puţin 2 medici din cei aflaţi în cadrul secţiei, la care se adaugă medicul specialist hematolog, în total 3 medici.
Din totalul de 6 medici rămâneau astfel disponibili pentru paturile rămase, respectiv 51 paturi (65-6-8=51), un număr de 3 medici fiecăruia revenindu-i câte 17 paturi, o medie peste cea prevăzută de ordinul sus-amintit.
Este posibilă situaţia în care nu toţi medicii din secţie să fie solicitaţi în acelaşi timp la compartimentul de terapie intensivă însă, la fel, este posibilă situaţia în care toate cele 6 paturi alocate să fie ocupate, situaţie care reclamă în mod necesar acordarea serviciilor medicale de către cel puţin 2 medici.
Numai în acest fel s-ar asigura îngrijirea corespunzătoare a bolnavilor, salvarea vieţii şi îngrijirea sănătăţii acestora reprezentând coordonate fundamentale de care trebuie să se ţină seama în mod imperativ.
Pe baza tuturor celor de mai sus am apreciat asupra caracterului nefondat al recursului declarat în cauză de pârâtul Spitalul Judeţean de Urgenţă, Sf.E.F, situaţie în care, în mod evident ca având caracter accesoriu, cererea de întoarcerea executării nu putea fi primită.
Judecător,
(...) (...)
