s Costel Gîlcă - Drept social - Dreptul muncii - Dreptul securității sociale

Litigii de muncă. Contestaţie decizie concediere. Recurs. Desfacerea disciplinară a contractului de muncă. Modificarea felului muncii

Tematică: Contestatie decizie concediere

Actul adiţional nr. 11 din 13 decembrie 2006, prin care s-a modificat felul muncii contestatorului, din cea de Director în cea de Ş. Departament a fost urmarea firească a Hotărârii Adunării Generale Extraordinare a Asociaţilor, din 7 decembrie 2006, luată cu votul majoritar al asociaţilor, Hotărârea fiind semnată şi de contestator. Prin Decizia nr. 86 din 01 februarie 2007, contestatorul a fost eliberat de sarcinile executive corespunzătoare postului desfiinţat, de Director Calitate-Mediu, cu toate responsabilităţile suplimentare, urmând ca, începând cu aceeaşi dată să primească alte sarcini executive, cu păstrarea salariului de încadrare brut, corespunzător funcţiei executive anterioare. Pe timpul judecării procesului contestatorul a renunţat să conteste Decizia nr. 86 din 01 februarie 2007 în acest mod exprimându-şi acordul cu aceasta şi implicit şi cu prevederile Actului Adiţional nr. 11 din 13 decembrie 2006. Măsura luată de societate, respectiv sancţionarea cu desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă a fost determinată de atitudinea contestatorului care a încălcat normele legale şi regulamentul intern aplicabil în unitate. Multitudinea abaterilor săvârşite de contestator rezultă din Anexa 1 la Decizia nr. 157 din 23 februarie 2007, iar din procesul-verbal din 02 martie 2007, rezultă că „faptele prezentate în Anexa 1 sunt deosebit de grave periclitând desfăşurarea normală a activităţii societăţii”.
(Curtea de Apel Constanţa, Secţia Civilă, pentru Cauze cu Minori şi de Familie precum şi pentru Cauze privind Conflice de Munca şi Asigurari Sociale, Decizia Civilă nr. 595/CM din 7 iulie 2008, www.jurisprudenta.org)

D.G a declarat recurs la 16 mai 2008 împotriva sentinţei civile pronunţată de Tribunalul Constanţa, pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. În fapt, se reţine că, obiectul acţiunii reclamantului D.G, astfel cum a fost completată şi precizată pe parcursul procesului, îl constituie:
- constatarea nulităţii absolute/anularea deciziei nr. 188/09.03.2007 emisă de S.C. J. S.R.L. C;
- reintegrarea în funcţia deţinută anterior emiterii deciziei, cu plata despăgubirilor echivalente cu drepturile datorate până la reintegrare;
- anularea actului adiţional la contractul de muncă, nr. 11/13.12.2006;
- anularea deciziei de imputare 185/09.03.2007 şi obligarea societăţii la restituirea sumei reţinute din drepturile salariale;
- radierea menţiunilor referitoare la încetarea raporturilor de muncă în temeiul deciziei nr. 188/09.03.2007.
Reclamantul a renunţat la judecată asupra capătului de cerere vizând anularea deciziei nr. 86/01.02.2007, în condiţiile art. 246 C. proc. civ.
Prin decizia civilă nr. 435/CM din 20.11.2007 a Curţii de Apel Constanţa a fost admis recursul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 1244/18.07.2007 a Tribunalului Constanţa, Secţia Civilă, cu consecinţa casării cu trimitere spre rejudecare.
Instanţa de recurs a constatat că, deşi prima instanţă a apreciat ca fiind lipsită de interes cererea de anulare a actului adiţional nr. 11/2006 la contractul individual de muncă, totuşi actul a consemnat schimbarea contestatorului din funcţia de „Director’’ în „Şef departament’’.
Curtea a reţinut că la dosar a fost depusă şi cererea din 25.05.2007 prin care contestatorul şi-a precizat obiectul acţiunii şi asupra conţinutului căreia instanţa de fond nu s-a pronunţat.
Prin sentinţa civilă nr. 362/26.03.2008 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul civil nr. (...), a fost admisă în parte acţiunea contestatorului D.G, în contradictoriu cu intimata S.C. J. S.R.L. din C. A fost anulat actul adiţional nr. 11/13.12.2006 privind modificarea contractului individual de muncă al contestatorului.
De asemenea, a fost anulată decizia nr. 188/09.03.2007 şi a fost obligată intimata S.C. J. S.R.L. C la plata către contestator a despăgubirilor egale cu drepturile salariale la care ar fi avut dreptul corespunzător funcţiei de director executiv, pentru perioada 10.03.2007-29.06.2007.
A fost respinsă ca nefondată cererea de reintegrare a contestatorului în funcţia de director executiv. A fost respinsă excepţia nulităţii absolute a deciziei nr. 188/09.03.2007 invocate de contestator. A fost obligată intimata să efectueze demersurile necesare radierii menţiunilor din carnetul de muncă, privitoare la modificarea contractului prin actul adiţional nr. 11/2006 şi la încetarea raporturilor de muncă în baza deciziei nr. 188/09.03.2007. A fost anulată decizia de imputare nr. 185/09.03.2007 şi a fost obligată intimata la plata către contestator a sumei de 772 lei, reprezentând drepturi salariale reţinute nelegal.
Totodată, s-a luat act de renunţarea contestatorului la judecată cât priveşte anularea deciziei nr. 86/01.02.2007. Instanţa, la pronunţarea acestei soluţii, a avut în vedere următoarele considerente:
1. Conform contractului individual de muncă înregistrat sub nr. 47421/29.03.1995, contestatorul D.G a fost angajat în funcţia de director al S.C. J. S.R.L. C [filele 54-55 dosar (...)]. În egală măsură, contestatorul avea şi calitatea de asociat al societăţii, astfel cum rezultă din actele constitutive.
Pe baza propunerii formulate de o parte a consiliului de administraţie, prin hotărârea Adunării Generale Extraordinare a asociaţilor din data de 7.12.2006 s-a stabilit schimbarea funcţiei deţinute de contestator, în sensul că acesta rămâne salariat, dar cu alte atribuţii de serviciu, fiindu-i totodată retras mandatul comercial – în sensul retragerii calităţii de membru al consiliului de administraţie (filele 49-51).
În considerarea acestei hotărâri B. a fost emis actul adiţional nr. 11/13.12.2006 „privind modificarea contractului individual de muncă”, prin care angajatorul a stabilit noul post ocupat – anume, Şef departament, cod (...) [fila 132 dosar nr. (...)]. Actul, care modifica în fapt prin voinţa unilaterală a angajatorului felul muncii salariatului, nu a fost semnat de către ambele părţi.
Conform art. 41 alin. (1) Codul Muncii, contractul individual de muncă poate fi modificat numai prin acordul părţilor, iar în speţă nu este întâlnit unul din cazurile reglementate de lege cu titlu de excepţie.
Aşadar, modificarea unilaterală a oricăruia dintre elementele contractului individual de muncă (în speţă, felul muncii) nu poate fi admisă, iar susţinerile contestatorului, potrivit cărora actul adiţional este nul, sunt întemeiate.
În raport de aceste considerente, s-a dispus anularea actului adiţional nr. 11/13.12.2006 privind modificarea contractului individual de muncă al contestatorului.
2. Cu privire la încetarea contractului de muncă:
Prin decizia nr. 188/06.03.2007 emisă de S.C. J. S.R.L. C s-a dispus încetarea contractului individual de muncă nr. 47421/29.03.1995, în temeiul art. 58 şi art. 61 lit. a), precum şi art. 263 Codul Muncii.
Actul a reţinut că în perioada 01-28.02.2007 salariatul a săvârşit abateri disciplinare constând în absenţe nemotivate, întârzieri repetate la program, părăsirea locului de muncă fără anunţarea conducerii societăţii şi nerespectarea hotărârilor acesteia.
S-a avut în vedere că a fost realizată cercetarea disciplinară prin convocarea Comisiei, cu decizia nr. 157/23.02.2007 şi finalizată prin procesul-verbal din 02.03.2007 şi hotărârea AGA nr. 2/06.03.2007 (filele 76-98).
Prin întâmpinarea depusă la termenul din 22.02.2008, societatea intimată a invocat faptul că în perioada 08.12.2006- 31.01.2007, contestatorul a fost prezent la serviciu doar două ore efectuate în zilele de 27.12.2006 şi 28.12.2006, restul perioadei aflându-se în concediu medical şi în concediu de odihnă.
S-a menţionat că în perioada 01.02.2007- 23.02.2007 contestatorul a înregistrat multiple abateri disciplinare, constând în abateri nemotivate de la serviciu, declaraţii repetate în sensul de a nu respecta hotărârile AGA, luate cu vot majoritar, încălcări reperate al hotărârilor AGA, sabotarea şi destabilizarea activităţii societăţii, sfidarea directorilor executivi, denigrarea celorlalţi asociaţi şi a acţiunilor acestora.
Intimata a precizat că faptele imputate sunt reale şi necontestate de către fostul salariat, fiind deopotrivă deosebit de grave, în sensul că a fost periclitată desfăşurarea normală a activităţii societăţii. S-a menţionat că fostul salariat a continuat să se prezinte sporadic şi să plece după câteva ore de la serviciu şi ulterior datei de 01.03.2007, fapt dovedit prin foaia colectivă de prezenţă.
Conform art. 268 alin. (1) Codul Muncii, angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.
În speţă, angajatorul nu a uzat de prerogativa disciplinară pentru fiecare din faptele invocate în preambulul deciziei de concediere, limitându-se la a constata global la data cercetării disciplinare că salariatul a înregistrat absenţe nemotivate în perioada 1-23.02.2007 şi că nu a respectat hotărârile adunării generale [filele 76-79 dosar (...)].
Această situaţie nu este, însă, întru totul reală, întrucât angajatorul nu s-a prevalat de dreptul de a contesta pe cale administrativă, conform art. 51 din O.U.G. nr. 158/2005, valabilitatea certificatului medical nr. (...)/15.02.2007, împrejurare faţă de care nu poate infirma faptul că salariatul s-a aflat în incapacitate temporară de muncă în perioada 15.02.-21.02.2007 [fila 75 dosar nr. (...)].
Decizia nr. 188/09.03.2007 de încetare a contractului de muncă a fost considerată nelegală, motiv pentru care a fost admis acest capăt de cerere, în sensul anulării ei.
3. În ce priveşte temeiurile de nulitate absolută a deciziei, însă, instanţa a reţinut că acestea nu subzistă, întrucât angajatorul a probat efectuarea procedurii de cercetare disciplinară cu respectarea prevederilor art. 267 Codul Muncii, iar actul sancţionator cuprinde toate elementele prevăzute sub această sancţiune prin art. 268 Codul Muncii (fiind enunţate faptele apreciate ca abatere disciplinară, textele statutare avute în vedere la stabilirea sancţiunii, considerentele legate de procedura cercetării disciplinare şi termenul de contestare). Neindicarea expresă a instanţei competente nu constituie un motiv de nulitate absolută, astfel cum s-a susţinut prin precizările acţiunii, câtă vreme angajatorul s-a raportat în elaborarea deciziei la conţinutul art. 284 alin. (2) Codul Muncii, iar contestatorul a cunoscut faptul că acţiunea în contestarea deciziei este de competenţa tribunalului, formulând-o în consecinţă.
4. În ce priveşte repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul reîncadrării salariatului pe postul deţinut anterior modificării unilaterale a felului muncii şi al plăţii drepturilor corespunzătoare, au fost avute în vedere următoarele considerente:
Prin contractul individual de muncă nr. 47421/29.03.1995, contestatorul D.G a fost angajat în funcţia de director al S.C. J. S.R.L. C.
Repunerea în situaţia anterioară ar presupune încadrarea în aceeaşi funcţie a contestatorului. Această situaţie nu mai este, însă, posibilă la data soluţionării prezentului litigiu, întrucât prin art. V din O.U.G. nr. 82/2007 de modificare şi completare a Legii nr. 31/1990 (intrată în vigoare la data de 29.06.2007), s-a statuat că, prin derogare de la prevederile art. 56 din Legea nr. 53/2003 Codul Muncii, contractele de muncă ale administratorilor/ directorilor, încheiate pentru îndeplinirea mandatului de administrator/director înainte de intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, încetează de drept la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă.
Cum contestatorul a solicitat repunerea în situaţia anterioară, iar prin modificarea legislativă expresă şi prohibitivă, o asemenea reîncadrare nu mai poate fi dispusă, a fost respins ca nefondat acest capăt de cerere.
5. Situaţia evocată nu exclude, însă, în contextul dat de art. 87 Codul Muncii, obligarea societăţii pârâte la plata către contestator a despăgubirilor echivalente cu drepturile salariale la care ar fi avut dreptul pentru funcţia de director executiv, pentru perioada cuprinsă între data încetării contractului urmare concedierii (10.03.2007) şi data până la care, în mod legal, putea ocupa o asemenea funcţie (29.06.2007, a intrării în vigoare a O.U.G. nr. 82/2007).
6. În ce priveşte legalitatea deciziei nr. 185/09.03.2007 şi a reţinerii drepturilor salariale:
Conform art. 270 alin. (1) Codul Muncii, salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor.
S-a dispus ca angajatorul să fie obligat să restituie contestatorului suma de 772 lei consemnată în dispoziţia de încasare nr. 3/12.03.2007 şi achitată de fostul salariat conform chitanţelor nr. (...)/06.04.2007, nr. (...)/12.03.2007 şi (...)/23.04.2007.
7. Ca o consecinţă a anulării deciziei nr. 188/09.03.2007 şi faţă de interesul fostului salariat de a fi înlăturate menţiunile consemnate în documentaţia ţinută de angajator, a fost obligată intimata SC. J. SR.L. să efectueze demersurile necesare radierii menţiunilor corespunzătoare modificării contractului prin actul adiţional nr. 11/2006 şi concedierii, din carnetul de muncă.
8. În temeiul art. 246 C. proc. civ., s-a luat act de renunţarea contestatorului la judecată cât priveşte anularea deciziei nr. 86/01.02.2007.
Critica sentinţei prin motivele de recurs a vizat, în esenţă, următoarele:
1. Hotărârea recurată a fost dată, în ceea ce priveşte acordarea despăgubirilor, cu aplicarea greşită a legii – motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 teza finală C. proc. civ. Tribunalul Constanţa a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. V din O.U.G. nr. 82/2007, act normativ care modifică şi completează Legea nr. 31/1990.
Reglementarea de la art. V al O.U.G. nr. trebuia interpretată în raport de întreg ansamblul reglementărilor din textul legii, iar apoi de construcţia legislativă a legii modificate şi completate, aşa cum se reconfigurează această prevedere, modificările şi completările ce i s-au adus, inclusiv prin interpretare istorică şi socio-economică.
Realizând o astfel de analiză se poate observa că Legea nr. 31/1990 mai fusese modificată recent pe o expunere de motive parţial identică şi în ansamblu similară, prin Legea nr. 441 din 27 noiembrie 2007.
Prin această lege, în capitolul 4 societăţile pe acţiuni în secţiunea a III-a „Despre administrarea societăţii” s-a statuat pentru prima dată că administratorii acestor societăţi nu pot fi salariaţi ai societăţii, art. 137/1, că administratori pot delega atribuţiile de administrare către/prin numirea de directori (art. 138 cu trimitere la art. 143) şi că membrii Consiliului de administraţie pot fi executivi, administratori neexecutivi fiind aceia care nu au fost numiţi şi directori (art. 138/1).
Prin art. V nu s-a dorit încetarea de drept a contractelor de muncă a tuturor directorilor/administratori. Prin aceeaşi ordonanţă de urgenţă s-a îndreptat şi art. 196/1 din Legea nr. 31/1990.
2. Chiar dacă instanţa de fond a apreciat corect în ceea ce priveşte incidenţa textului de lege avut în vedere art. V din O.U.G. nr. 82/2007, în cazul directorilor societăţilor comerciale cu răspundere limitată, soluţia dată în cauză este total greşită, aceasta deoarece nu poate fi ignorată situaţia concretă în care se afla contestatoarea în momentul intrării în vigoare a actului normativ, întrucât avea contractul de muncă desfăcut disciplinar, desfacere constatată de instanţă ca fiind nelegală, iar aceasta din culpa societăţii.
Ceilalţi asociaţi dorind să-l umilească şi să-i facă rău pentru viitor, au refuzat o rezolvare civilizată, optând pentru desfacerea disciplinară a contractului cu bunăştiinţă. A solicitat obligarea la plata despăgubirilor numai până la data efectuării modificărilor în carnetul de muncă.
Textul de lege incident în cauză prevede că angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau numai din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.
Consecinţa modului nelegal de concediere a fost că în toată această perioadă contestatorul a fost lipsit de un salariu, fie şi unul la nivel minim pe economie – 1.000 lei conform contractului colectiv de muncă la nivel naţional.
Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, învederând, în esenţă, următoarele:
Actul adiţional nr. 11 din 13 decembrie 2006, prin care s-a modificat felul muncii contestatorului, din cea de Director în cea de Ş. Departament a fost urmarea firească a Hotărârii Adunării Generale Extraordinare a Asociaţilor, din 7 decembrie 2006, luată cu votul majoritar al asociaţilor, Hotărârea fiind semnată şi de contestator.
Postul de director pe care fusese încadrat contestatorul, a fost desfiinţat de la 1 iulie 2007, conform Hotărârii A.G.A. din 08 ianuarie 2007, care a aprobat noua organigramă a societăţii.
În data de 1 februarie 2007 contestatorul s-a prezentat la serviciu, după efectuarea concediului de odihnă pentru întreg anul 2007. În aceeaşi dată au fost repartizate serviciile executive către cei trei Directori executivi, conform Organigramei societăţii cu Deciziile 83, 84 şi 85 din 01 iunie 2007, iar cu Decizia nr. 86 din 01 februarie 2007, contestatorul a fost eliberat de sarcinile executive corespunzătoare postului desfiinţat de Director Calitate-Mediu, cu toate responsabilităţile suplimentare, urmând ca, începând cu aceeaşi dată să primească alte sarcini executive, cu păstrarea salariului de încadrare brut, corespunzător funcţiei executive anterioare.
Pe timpul judecării procesului contestatorul a renunţat să conteste Decizia nr. 86 din 01 februarie 2007 în acest mod exprimându-şi acordul cu aceasta şi implicit şi cu prevederile Actului Adiţional nr. 11 din 13 decembrie 2006.
Contractul de muncă al contestatorului, urmare căruia acesta era angajat pe funcţia de Director, a încetat ca urmare a desfiinţării postului conform noii Organigrame a societăţii valabile de la 01 ianuarie 2007.
Măsura luată de societate, respectiv sancţionarea cu desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă a fost determinată de atitudinea contestatorului care a încălcat normele legale şi regulamentul intern aplicabil în unitate.
Multitudinea abaterilor săvârşite de contestator rezultă din Anexa 1 la Decizia nr. 157 din 23 februarie 2007, iar din procesul-verbal din 02 martie 2007, rezultă că „faptele prezentate în Anexa 1 sunt deosebit de grave periclitând desfăşurarea normală a activităţii societăţii”.
Recursul nu este fondat şi va fi respins având în vedere următoarele considerente:
Art. V din O.U.G. nr. 82 din 28 iunie 2007, privind modificarea şi completarea Legii nr. 31/1990, privind societăţile comerciale şi a altor acte normative incidente dispune: „Prin derogare de la prevederile art. 56 din Legea nr. 53/2003, Codul Muncii, cu modificările şi completările ulterioare, contractele de muncă ale administratorilor/directorilor, încheiate pentru îndeplinirea mandatului de administrator/director înainte de intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, încetează de drept la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă sau, în cazul în care mandatul a fost acceptat ulterior intrării în vigoare a prezentei ordonanţe, de la data acceptării mandatului.”
Art. 56 din Codul Muncii prevede cazurile în care contractul individual de muncă încetează de drept, iar prin textul de lege mai sus citat s-a derogat de la dispoziţiile art. 56, în sensul că legiuitorul a înţeles să prevadă şi un caz de încetare de drept în cazul contractelor de muncă ale administratorilor şi directorilor încheiate pentru îndeplinirea mandatului de administrator/director înainte de intrarea în vigoare a ordonanţei.
Pentru a nu lăsa loc de interpretare legiuitorul a arătat că aceste contracte încetează de drept chiar dacă acceptarea mandatului s-a făcut după intrarea în vigoare a ordonanţei cu precizarea că momentul încetării este data acceptării mandatului.
Legiuitorul nu a făcut distincţie în legătură cu aplicarea acestui text de lege, în sensul că acesta are în vedere numai contractele de muncă ale directorilor/administratori ale societăţilor pe acţiuni, el nefiind aplicabil şi societăţilor cu răspundere limitată, iar unde legiuitorul nu distinge, nici interpretul nu poate să o facă, întrucât ar adăuga la textul de lege şi s-ar suprapune peste puterea legiuitoare, ceea ce este nepermis.
Toate alegaţiile recurentei referitoare la evoluţia modificărilor Legii nr. 31/1990 în ceea ce priveşte societăţile pe acţiuni şi administraţia societăţilor exced obiectului judecăţii, întrucât în cauză raportul de muncă s-a derulat în cadrul unei societăţi cu răspundere limitată şi aceasta trebuie să constituie preocuparea instanţei, respectiv de a analiza incidenţa dispoziţiilor art. V din O.U.G. nr. 82/2007 la această categorie de societăţi.
S-a invocat în apărare şi nota nr. 813 din 15 august 2007, emisă de Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de şanse, nota dată în vederea aplicării unitare a prevederilor art. 196 din Legea nr. 31/1990, notă din al cărei cuprins rezultă că Ministerul Justiţiei a iniţiat modificarea prevederilor art. 196, întrucât din evaluarea practicii a rezultat că articolul era interpretat eronat.
Dincolo de faptul că această notă nu a constituit obiect de preocupare pentru instanţa de fond, arătăm că ea se constituie într-un răspuns referitor la un demers legislativ iniţiat de Ministerul Justiţiei în privinţa modificării art. 1961 din Legea nr. 31/1990, text de lege ce nu a stat la baza considerentelor sentinţei instanţei de fond.
Norma juridică cuprinsă în art. 196 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 modificată prin O.U.G. nr. 82/2007 face trimitere la posibilitatea asociatului unic de a avea calitatea de salariat al societăţii cu răspundere limitată, text de lege lipsit de relevanţă în cauză, întrucât recurentul reclamant nu a avut calitatea de asociat unic.
O altă critică a sentinţei este aceea referitoare la împrejurarea că la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 82/2007, contractul de muncă al contestatorului era desfăcut – desfacere cu privire la care instanţa de fond a statuat că era nelegală, astfel că nu se poate aprecia că el ar fi încetat automat la 29 iunie 2007, fiind posibilă o încetare anterioară şi pentru alte motive.
Recurentul reclamant ignoră circumstanţele reale ale cauzei şi anume: s-a statuat irevocabil că încetarea contractului de muncă a fost nelegală, din momentul emiterii deciziei acesta nu a mai prestat activitate în folosul angajatorului, fiind angrenat în derularea demersului judiciar de faţă, nu au intervenit alte cauze de încetare de drept a contractului de muncă în afară de aceea prevăzută de art. V din O.U.G. nr. 82/2007, astfel că în mod judicios a consacrat instanţa de fond că drepturile băneşti puteau fi acordate numai până la momentul 29 iunie 2007.
Pretenţia recurentului de a i se acorda drepturile salariale până la data radierii menţiunilor din contractul de muncă privitoare la modificarea art. 2 prin actul adiţional 11/2006 şi încetarea raporturilor de muncă în baza deciziei nr. 188 din 09 martie 2007 nu are niciun suport legal, ştiut fiind că sentinţa Tribunalului este executorie de la momentul pronunţării ei, iar recurentul nu a justificat în niciun mod că această menţiune l-a prejudiciat în vreun fel, anterior pronunţării sentinţei judecătoreşti, lăsând la o parte faptul că nici nu a fost formulat un capăt de cerere cu acest obiect în faţa instanţei de fond.
Pe cale de consecinţă, Curtea, găsind criticile neîntemeiate, va respinge recursul ca nefondat în baza art. 312 C. proc. civ. Recurentul va fi obligat, totodată, la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.570 lei, reprezentând onorariu avocat, avându-se în vedere dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., în conformitate cu care partea care cade în pretenţii va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.
 

banner
banner

Abonare newsletter

Promoții

banner