s Costel Gîlcă - Drept social - Dreptul muncii - Dreptul securității sociale

Litigii de muncă. Contestaţie decizie concediere. Recurs. Împlinirea vârstei legale de pensionare. Nulitatea deciziei de încetare a contractului de muncă în temeiul art. 61 lit. e) Codul Muncii. Aplicarea art. 78 Codul Muncii

Tematică: Contestatie decizie concediere

Instanţa a reţinut corect că nu este condiţionată continuarea activităţii medicale de un eventual acord al angajatorului, fiind suficientă cererea pentru continuarea activităţii, iar textul prevăzut de art. 385 alin. (2) din Legea nr. 95/2002 reprezintă o normă specială faţă de dispoz. art. 385 alin. (1).
(Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a Civilă şi pentru Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia nr. 46 din 15 ianuarie 2008, www.jurisprudenta.org)

La data de 03.04.2007, contestatorul U.N. a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 502 din 29.03.2007 emisă de intimatul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă C, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa să dispună anularea deciziei atacate, obligarea intimatei la reintegrarea în funcţia de medic primar în cadrul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă C, Secţia E. cu plata drepturilor băneşti cuvenite de la data emiterii deciziei până la reîncadrarea efectivă.
Tribunalul Dolj, prin sentinţa nr. 918 de la 05 iunie 2007, a admis contestaţia formulată de contestatorul U.N., împotriva deciziei nr. 502/29.03.2007, emisă de intimatul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă C, a anulat decizia nr. 502/29.03.2007 emisă de intimat şi a dispus reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior emiterii deciziei. A obligat pârâtul să achite contestatorului o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ai fi beneficiat contestatorul începând cu data d 01.04.2007 până la reintegrare.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs intimatul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă C. În motivarea recursului, recurentul susţine că instanţa a limitat drastic principiul libertăţii contractuale interpretând greşit textul de lege, în condiţiile în care, dacă legiuitorul ar fi urmărit prelungirea acestor contracte de drept, nu ar mai fi vorbit de necesitatea unei cereri.
Instanţa a creat o inegalitate a părţilor din contract interpretând legea în acest mod în condiţiile în care cuvântul „cerere” folosit de către norma supusă interpretării nu poate fi considerat decât ca presupunând implicit şi acordul angajatorului.
Cu atât mai mult, instanţa a făcut o aplicare retroactivă a legii, modificând un contract deja existent în momentul intrării legii în vigoare, întrucât art. 1 din Codul civil prevede că „Legea dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă”.
Instanţa nu a ţinut cont de toate de normele de drept incidente în speţă, analizând numai incidenţa exclusivă a art. 385 din Legea nr. 95/2006 fără a ţine cont de celelalte norme aplicabile respectiv art. 61 lit. e) din Codul Muncii şi art. 42 (5) din Legea nr. 19/2000 care menţionează expres acordul angajatorului.
Recurentul mai susţine că interpretarea dată de instanţa de fond nu ţine cont de scopul normei interpretate, deci nu este teleologică.
Principiul consacrat de Legea nr. 19/2000 este că la împlinirea vârstei de 65 de ani, angajatul se pensionează şi depăşirea acestei vârste duce automat la încetarea contractului de muncă şi numai cu titlu de excepţie de la această regulă, raporturile de muncă pot continua. Excepţiile de la acest principiu dau dreptul angajaţilor să lucreze în continuare, tinzând să limiteze regula de interes public potrivit căreia o persoană nu mai poate desfăşura activităţi după această vârstă. Scopul acestor norme derogatorii este acela de a da posibilitatea ca, în cazuri excepţionale, un angajat să-şi continue activitatea atunci când, datorită competenţelor sale angajatorul ar avea de pierdut. Nu sunt în niciun caz măsuri de protecţie socială pentru angajaţi.
De aceea, susţine recurentul, angajatorul poate să menţină în activitate salariatul numai atunci când apreciază că prelungirea contractului de muncă ar răspunde nevoilor sale. Or, în speţă, lipsa acută de fonduri impune limitarea numărului de angajaţi, ceea ce a dus la refuzul recurentului de a accepta prelungirea duratei acestui contract.
Solicită admiterea recursului şi modificarea sentinţei în sensul respingerii contestaţiei ca neîntemeiată.
Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea apreciază recursul ca fiind nefondat şi urmează să-l respingă, pentru următoarele considerente:
Nu este întemeiată critica recurentului intimat cu privire la limitarea principiului libertăţii contractuale în sensul a creat o inegalitate a părţilor contractante, în condiţiile în care, instanţa a apreciat judicios că dobândind titlul ştiinţific de doctor în medicină, contestatoarea îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 385 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 şi decizia de încetare a contractului individual de muncă este nelegală.
Instanţa a reţinut corect că nu este condiţionată continuarea activităţii medicale de un eventual acord al angajatorului, fiind suficientă cererea pentru continuarea activităţii, iar textul prevăzut de art. 385 alin. (2) din Legea nr. 95/2002 reprezintă o normă specială faţă de dispoz. art. 385 alin. (1).
Cuvântul „cerere” folosit în norma supusă interpretării nu presupune implicit şi acordul angajatorului, cum în mod greşit susţine recurentul, din redactarea textului rezultând fără echivoc că dreptul salariatului care îndeplineşte condiţiile enumerate în ipoteza normei nu este condiţionat de acceptarea angajatorului, ci se exercită prin simpla manifestare de voinţă notificată angajatorului prin „cerere”.
Nu poate fi primită nici susţinerea că s-a efectuat o aplicare retroactivă a legii, modificându-se un contract deja existent în momentul intrării ei în vigoare. Întreaga argumentaţie a recurentului cu privire la acest aspect (motivul III de recurs) se întemeiază pe ideea că o lege survenită ulterior încheierii contractului individual de muncă, dar în perioada executării acestui contract nu poate afecta niciunul din elementele contractului.
Curtea apreciază ca precisă din punct de vedere juridic susţinerea recurentului în sensul că legea dispune numai pentru viitor. La fel de adevărat însă este că legea se aplică din momentul intrării ei în vigoare, conform principiului aplicării imediate a legii civile noi.
Principiul aplicării imediate a legii face ca legea nouă să supună situaţiile juridice în curs de desfăşurare la momentul intrării ei în vigoare sub autoritatea instituţiei pe care o reglementează. De aceea, reglementarea în beneficiul medicilor care au dobândit titlul de doctor în ştiinţe medicale a dreptului de a continua activitatea în cadrul instituţiei medicale cu care au încheiat contract individual de muncă (contract în curs de executare) este de imediată aplicare.
În planul dreptului muncii, chestiunea invocată de recurentă cu privire la pretinsa modificare prin lege a contractului individual de muncă a fost reglementată prin dispoziţiile art. 17 alin. (4) din Codul Muncii, potrivit cărora „orice modificare a unuia dintre elementele prevăzute la alin. (2) în timpul executării contractului individual de muncă impune încheierea unui act adiţional la contract, într-un termen de 15 zile de la data încunoştinţării în scris a salariatului, cu excepţia situaţiilor în care o asemenea modificare rezultă ca posibilă din lege sau din contractul colectiv de muncă aplicabil”.
În ceea ce priveşte critica referitoare la interpretarea sistematică a textului art. 385 din Legea nr. 95/2006 raportat la dispoziţiile art. 61 lit. e) din Codul Muncii, Curtea o apreciază ca nefondată. Pe de o parte, instanţa de fond a analizat cele două texte şi a stabilit caracterul normelor juridice, apreciind în mod corect că art. 385 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 este o normă specială, derogatorie de la dispoziţiile generale din art. 385 alin. (1) şi art. 61 lit. e) din Codul Muncii. Pentru aceleaşi considerente, art. 385 alin. (2) derogă şi de la dispoziţiile art. 41 alin. (5) din Legea nr. 19/2000.
Asupra criticii legate de interpretarea teleologică a textului, Curtea o apreciază ca nefondată, întrucât, aşa cum în mod precis a observat recurentul, scopul normelor derogatorii este acela de a da posibilitatea ca, în cazuri excepţionale, un angajat să-şi continue activitatea, atunci când, datorită competenţelor sale profesionale angajatorul ar avea de pierdut din scoaterea acestuia din activitate.
Acest aspect l-a avut în vedere şi legiuitorul, care, potrivit atribuţiilor sale exclusive de legiferare, a stabilit în mod expres categoriile de persoane care pot continua activitatea, tocmai pentru că reprezintă „personal de înaltă calificare”.
De altfel, interpretarea teleologică propusă de recurent goleşte de conţinut textul art. 385 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, norma juridică apărând astfel ca inutilă, faţă de dispoziţiile generale ale art. 41 alin. 5 din Legea nr. 19/2000.
Cât priveşte motivul invocat de recurent referitor la lipsa de fonduri şi imperativul limitării numărului de angajaţi, acesta nu poate justifica încetarea contractului de muncă al contestatoarei potrivit art. 61 lit. e) din Codul Muncii. Lipsa fondurilor angajatorului constituie un motiv eventual de desfiinţare a unui post, soluţia legală fiind aceea prevăzută de art. 65 din Codul Muncii.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea apreciază recursul ca fiind nefondat şi, în baza art. 312 din Codul d e procedură civilă, urmează să-l respingă.
 

banner
banner

Abonare newsletter

Promoții

banner