s Costel Gîlcă - Drept social - Dreptul muncii - Dreptul securității sociale

Litigii de muncă. Contestaţie decizie concediere. Recurs. Reorganizarea activităţe. Reducere personal. Nulitatea deciziei de concediere. Lipsa colaborării cu sindicatul

Tematică: Contestatie decizie concediere

Conform dispoziţiilor art. 102 alin. (1) din Contractul colectiv de muncă al societăţii intimate, în situaţia în care unitatea este nevoită să efectueze o reducere de personal ca urmare a restrângerii activităţii ori reorganizării procesului de producţie ce impun desfaceri de contract de muncă, angajatorul este obligat să anunţe în scris sindicatul despre situaţia apărută şi numărul total al posturilor ce urmează a fi reduse, ca şi structura acestora, impunându-se astfel o colaborare reală şi efectivă cu sindicatul pentru diminuarea în plan social a efectelor concedierii. Aceste dispoziţii legale sunt obligatorii atât în cazul concedierilor colective cât şi în cazul celor individuale, nefăcându-se o distincţie între cele două tipuri de concedieri. Potrivit dispoziţiile art. 11 lit. d) din Normele de aplicare a Legii nr. 142/1998 nu se considera zile lucrate perioadele în care salariaţii sunt absenţi de la locul de munca, indiferent de motivul acestei absenţe. Prin urmare, pentru perioada cuprinsă între momentul desfacerii contractului de muncă şi momentul reintegrării nu se pot acorda tichete de masă.
(Curtea de Apel Ploieşti, Secţia pentru Cauze privind Conflice de Munca şi Asigurari Sociale, Decizia nr. 117 din 8 februarie 2008, www.jurisprudenta.org)

Contestatorul Sindicatul Liber Independent D. Târgovişte, prin reprezentarea salariatului N.N., a solicitat anularea dispoziţiei nr. 2470 din 28.08.2007 emisă de SC N. Sa Târgovişte, prin care s-a luat măsura concedierii salariatului N.N., urmare desfiinţării postului de M. din secţia trăgătorie de bare. În motivarea contestaţiei s-a susţinut că prin emiterea dispoziţiei contestate, intimata a încălcat dispoziţiile art. 102 alin. (1) din contractul colectiv de muncă pe unitate conform cărora aceasta era obligată să anunţe în scris despre situaţia apărută sindicatul, numărul total al posturilor reduse şi structura acestora, cu 60 zile calendaristice înainte de preaviz. Totodată, intimata nu a respectat nici dispoziţiile art. 2 alin. (2) din acelaşi contract colectiv, nefiind prezentate locurile de muncă disponibile, cu toate că s-au făcut angajări şi nici dispoziţiile art. 64 cu privire la consultarea Agenţiei Teritoriale de Muncă şi ale art. 73 pct. 3 din Codul Muncii, referitoare la suspendarea curgerii preavizului pentru perioada suspendării contractului individual de muncă.
În consecinţă, urmare anulării dispoziţiei contestate se impune reintegrarea salariatului în funcţia deţinută anterior cu acordarea drepturilor salariale aferente de la încetarea contractului individual de muncă şi până la reintegrarea efectivă, precum şi acordarea tichetelor de masă la valoare nominală.
Intimata a formulat întâmpinare solicitând respingerea contestaţiei deoarece prevederile contractului de muncă pe unitate reglementează doar procedura concedierii colective şi nu cea a concedierii individuale cum se prezintă situaţia în speţă, situaţie în care nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 102 alin. (1) şi 102 alin. (3) lit. a) din acest contract, iar prin negocierile prealabile s-a stabilit de comun acord că procedurile referitoare la concediere să fie cele consacrate de Codul muncii.
Se mai arată că obligativitatea ofertei de redistribuire a locului de muncă subzistă numai în cazul concedierilor pentru inaptitudine fizică sau psihică, ori pentru necorespundere profesională, situaţie în care salariatul nu se regăseşte. În cauză au fost administrate probe cu înscrisuri.
Tribunalul Dâmboviţa, prin sentinţa nr. 1410 din 19 decembrie 2007, cu opinie separată, a admis contestaţia intentată de salariatul N.N. prin reprezentarea sa de către sindicat şi s-a anulat dispoziţia emisă de intimată, dispunându-se reintegrarea acestuia în funcţia deţinută anterior, cu plata de către pârâtă a drepturilor salariale şi a tichetelor de masă de la data încetării contractului colectiv de muncă până la reintegrarea sa efectivă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut în esenţă că într-adevăr în speţă sunt aplicabile în cazul concedierii dispoziţiile art. 102 alin. (1) din Contractul colectiv de muncă când are loc o reducere de personal, ca urmare a restrângerii ori reorganizării a activităţii, text de lege care nu distinge între concedierea individuală şi colectivă, cum pretinde intimata. A stabilit instanţa de fond că sunt incidente dispoziţiile art. 76 din Codul Muncii deoarece concedierea individuală a fost făcută fără respectarea procedurii prevăzute de lege.
Împotriva acestei sentinţe, intimata a declarat recurs, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, solicitând modificarea în tot a sentinţei şi pe fond respingerea contestaţiei în totalitate ca neîntemeiată. Criticând sentinţa, intimata a susţinut în esenţă că nerespectarea prevederilor art. 102 din Contractul colectiv de muncă pentru anii 2004-2008 nu poate duce la nulitatea deciziei de concediere individuale, iar nerespectarea obligaţiei de a informa sindicatul în legătură cu măsura dispusă, cu 60 de zile anterior, nu poate duce decât la obligarea intimatei la plata, pentru fiecare salariat, a salariului pentru această perioadă şi nu la nulitatea deciziei de concediere.
Mai susţine recurenta că în mod nelegal nu a fost introdus în cauză salariatul, care avea posibilitatea să renunţe sau să declare că nu înţelege să continue judecata, conform principiului disponibilităţii. De asemenea, arată recurenta, nu se poate susţine că nu au fost respectate dispoziţiile art. 64 şi 74 din Codul Muncii cu privire la obligativitatea ofertei de redistribuire, care subzistă numai pentru inaptitudine fizică sau psihică ca şi în cazul concedierii pentru necorespundere profesională, situaţie în care salariatul nu se regăseşte şi care, de altfel, nu duce la nulitatea absolută a măsurii, în condiţiile în care desfiinţarea unor posturi a fost efectivă şi serioasă faţă de organigrama adoptată.
În final, s-a formulat şi critica referitoare la greşita acordare a tichetelor de masă pentru perioada în care salariatul era concediat faţă de regimul special al acordării tichetelor de masă stabilit prin Legea nr. 142/1998, ceea ce exclude o reparaţie bănească a prejudiciului suferit prin concediere. În situaţia din speţă salariatul nu a fost prezent în mod efectiv la locul de muncă şi nu poate beneficia de tichete de masă.
Curtea, analizând sentinţa atacată, în raport de criticile formulate, actele dosarului şi dispoziţiile legale ce au incidenţă în cauză, constată că recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Conform dispoziţiilor art. 102 alin. (1) din Contractul colectiv de muncă al societăţii intimate, în situaţia în care unitatea este nevoită să efectueze o reducere de personal ca urmare a restrângerii activităţii ori reorganizării procesului de producţie ce impun desfaceri de contract de muncă, angajatorul este obligat să anunţe în scris sindicatul despre situaţia apărută şi numărul total al posturilor ce urmează a fi reduse, ca şi structura acestora, impunându-se astfel o colaborare reală şi efectivă cu sindicatul pentru diminuarea în plan social a efectelor concedierii.
Aceste dispoziţii legale sunt obligatorii atât în cazul concedierilor colective cât şi în cazul celor individuale, nefăcându-se o distincţie între cele două tipuri de concedieri. Dispoziţiile menţionate au fost încălcate de către societatea intimată, situaţie în care soluţia pronunţată de instanţa de fond este legală şi temeinică cu privire la nulitatea concedierii, nefiind respectate dispoziţiile art. 76 şi 78 din Codul Muncii cu privire la procedura concedierii.
Nu este fondată nici critica invocată în motivele de recurs privind neintroducerea în cauză a salariatului care a fost citat în cauză încă de la primul termen şi care a figurat în continuare, inclusiv în faza de recurs, fiind legal citat, iar acesta nu a formulat cerere de renunţare la judecată. Mai mult, sindicatul din societate poate reprezenta salariaţii săi în promovarea intereselor legitime în raporturile cu unitatea, conform dispoziţiilor Legii nr. 146/1997.
Este fondat însă motivul de recurs cu privire la acordarea tichetelor de masă salariatului-intimat N.N., soluţia primei instanţe fiind greşită sub acest aspect.
Potrivit dispoziţiilor legii speciale în materie – Legea nr. 142/1998, reactualizată –, salariaţii pot beneficia de tichete de masă, în condiţiile art. 5 şi urm. din lege, beneficiind de un număr de tichete de masă, cel mult egal cu numărul de zile în care sunt prezenţi la lucru în unitate, cum impun în mod expres prevederile art. 6 alin. (1) din legea menţionată.
Or, în speţă, este de necontestat că după măsura concedierii salariatul acesta nu a fost prezent la muncă şi astfel nu-i pot fi acordate tichete de masă.
Potrivit dispoziţiile art. 11 lit. d) din Normele de aplicare a Legii nr. 142/1998 nu se considera zile lucrate perioadele în care salariaţii sunt absenţi de la locul de munca, indiferent de motivul acestei absenţe. Prin urmare, pentru perioada cuprinsă între momentul desfacerii contractului de muncă şi momentul reintegrării nu se pot acorda tichete de masă.
Aşa fiind, soluţia primei instanţe este nelegală în parte cu privire la acordarea acestor tichete de masă, situaţie în care recursul de faţă este fondat şi urmează a fi admis în baza art. 304 pct. 9 şi 312 alin. (1) C. proc. civ., Curtea urmând să modifice în parte a sentinţa şi să înlăture obligărea societăţii intimate la acordarea tichetelor de masă de la data încetării contractului individual de muncă şi până la data reintegrării efective a salariatului, menţinându-se restul dispoziţiilor sentinţei.
OPINIE SEPARATĂ:
Spre deosebire de opinia majoritară, consider că recursul exercitat în cauză trebuia respins ca nefondat, critica referitoare la greşita acordare a tichetelor de masă de către prima instanţă, nefiind justificată. Argumentele acestei poziţii dizidente sunt următoarele:
1. regimul juridic al tichetelor de masă îl constituie Legea nr. 142/1998, actualizată, şi normele ei de aplicare adoptate prin I. nr. 5 din 14 ian.1999. Potrivit acestora, 3 sunt condiţiile legale ce trebuie cumulativ îndeplinite pentru distribuirea şi utilizarea tichetelor de masă:
- existenţa unui contract individual de muncă;
- prevederea costurilor integrale ale tichetelor de masă în bugetele aprobate;
- stabilirea prin contractele colective de muncă a clauzelor privind alocaţia individuală de hrană sub forma tichetelor de masă;
În cauza de faţă aceste cerinţe sunt îndeplinite. Excepţiile de la regula distribuirii de către angajator a tichetelor de masă egale cu numărul zilelor lucrătoare şi de la regula utilizării de către salariat a mai mult de un tichet pentru fiecare zi lucrată din luna pentru care s-a efectuat distribuirea sunt:
-concediu de odihnă;
-zile libere plătite pt. evenimente familiale;
-delegare sau detaşare pt.care primesc indemnizaţie;
-concediu pt.incapacitate temporară de muncă;
-absenţa de la locul de muncă;
-alte situaţii stabilite de angajator cu organizaţiile sindicale sau reprezentanţii salariaţilor.-art. 11 lit. a)-d) din norme.
Rezultă din interpretarea dispoziţiilor legale enumerate că prezenţa efectivă la locul de muncă în zilele lucrătoare (sau zilele lucrate efectiv) creează dreptul de a utiliza tichetele de masă de către salariat, iar nu dreptul de a-i fi distribuite anticipat.
La sfârşitul fiecărei luni, la data stabilită de angajator, precum şi la încetarea contractului individual de muncă, salariatul are obligaţia să restituie angajatorului tichetele de masă neutilizate; încălcarea obligaţiei constituind contravenţie-art. 9 şi 10 lit. b) din lege şi art. 18 din norme.
Potrivit art. 78 alin. (1) Codul Muncii, în cazul în care concedierea a fost constatată netemeinică sau nelegală, instanţa va dispune anularea ei şi va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.
În această din urmă categorie consider că intră alături de:
- indemnizaţia pentru concediul de odihnă;
- al 13-lea salariu;
- cheltuieli de transport;
- şi tichetele de masă la distribuirea şi utilizarea cărora ar fi avut îndreptăţirea salariatul ce a obţinut în justiţie anularea concedierii şi dreptul de a fi desdăunat.
Faptul că legiuitorul a prevăzut dreptul la despăgubire al salariatului trebuie interpretat în înţelesul de restitutio în integrum şi care echivalează cu recunoaşterea tuturor drepturilor de care a fost lipsită persoana concediată, cătă vreme prin anularea deciziei de concediere, contractul său de muncă se consideră a nu fi fost întrerupt.
Determinarea în concret a despăgubirii, astfel cum prevede art. 78 alin. (1) din cod, se realizează prin hotărârea de anulare a deciziei de concediere; Ca natură juridică, consider că despăgubirea reprezintă repararea unui prejudiciu care presupune culpa celui obligat la desdăunare. De aceea, contrar argumentelor invocate în opinia majoritară, apreciez că:
a) nu-i poate fi imputat salariatului faptul de a nu fi fost efectiv prezent la locul de muncă-absenţa sa datorându-se deciziei de concediere;
b) efectivitatea muncii care în mod cert caracterizează dreptul la tichete de masă, este şi de esenţa salariului, aşa cum acesta este definit de art. 154 din cod. Dacă legiuitorul a stabilit că salariul indexat, majorat şi reactualizat face parte din despăgubirea la care este îndreptăţit în caz de concediere nelegală sau nejustificată, deşi salariatul nu a prestat muncă efectivă, nu există motivaţia juridică pentru care „absenţa” salariatului să-i confere dreptul de a primi doar salariul ce i s-ar fi cuvenit şi nu şi celelalte drepturi legale de care nu a beneficiat, fără culpa sa.
„Celelalte drepturi de care ar fi beneficiat” nu sunt echivalentul muncii prestate, ele trebuie acordate în considerarea calităţii de salariat care îndeplineşte condiţiile de acordare a tichetelor de masă enumerate mai sus.
Spre deosebire de opinia majoritară, care consideră că tichetele de masă ori echivalentul lor valoric „nu reprezintă un element al salarizării şi niciun drept care se acordă în mod automat indiferent condiţiile legale” consider-ca şi prima instanţă, a cărei hotărâre este legală şi temeinică sub toate aspectele-că salariatul nu a fost absent de la locul de muncă decât ca efect al deciziei nelegale de concediere şi de aceea excepţia de la regula distribuirii tichetelor de masă, nu operează.
Este complet nesusţinut juridic argumentul opiniei majoritare potrivit căruia contestatorul N.N. nu a fost prezent la muncă şi indiferent de cauza absenţei, care nu are nicio relevanţă, n-ar fi îndreptăţit la reparaţia constând în celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, la care se referă art. 78 din Codul muncii.
Aşa cum am argumentat, acest salariat pentru care decizia de concediere nu a produs niciun efect-fiind considerată că nu există-trebuie să beneficieze efectiv şi integral de toate drepturile pe care orice alt salariat le-a avut în perioada de referinţă, pentru ca dispoziţiilor art. 78 din Codul Muncii să-şi producă efectele.
S. altfel, înseamnă atât a interpreta dispoziţiile art. 78 din cod în sensul de a nu produce efecte juridice-ceea ce nu este îngăduit, fiindcă voinţa legiuitorului a fost expresă şi pozitivă sub acest aspect cât şi a confirma un abuz printr-un alt abuz, căci anularea pentru nelegalitate sau netemeinicie a deciziei de concediere nu presupune lipsirea salariatului astfel concediat şi de drepturile de care ar fi beneficiat dacă o atare decizie nu exista, ci dimpotrivă despăgubirea prevăzută de art. 78 din Codul muncii, a cărei natură juridică am arătat-o, cuprinde drepturile sale salariale şi „toate celelalte drepturi”, sintagmă asupra căreia opinia majoritară a susţinut că „suplineşte efortul fizic pe care îl face salariatul la locul de muncă” .
Este evident că acordarea tichetelor de masă nu are nicio legătură cu felul muncii, condiţiile de acordare fiind cele prevăzute în lege şi pe care le-am enumerat în cele ce preced. În egală măsură, există salariaţi care sunt îndreptăţiţi la tichete de masă şi care desfăşoară activităţi care nu presupun efort fizic ci intelectual, căci raţiunea acordării unei alocaţii de hrană sub forma unei mese calde la locul de muncă ori a tichetelor de masă se găseşte în preambulul legii, sub forma expunerii de motive, constă în motivarea şi fidelizarea salariaţilor prin acordarea acestor drepturi extrasalariale şi exclude delimitarea dintre munca fizică şi cea intelectuală.
Pentru toate aceste argumente, consider că se impunea respingerea recursului în conformitate cu art. 312 cod proc. civ. soluţia primei instanţe fiind în totalitate legală şi temeinică.
Judecător,
(...)-E. (...)
 

banner
banner

Abonare newsletter

Promoții

banner