s Costel Gîlcă - Drept social - Dreptul muncii - Dreptul securității sociale

Litigii de muncă. Contestaţie decizie concediere. Recurs. Anularea deciziei de desfacere disciplinară a contractului de mucă. Aplicarea art. 78 Codul Muncii. Neacordarea cheltuielilor de judecată către contestator

Tematică: Contestatie decizie concediere

În mod corect a reţinut prima instanţă că afirmaţia contestatorului Bulgariu D. făcută în şedinţa Colegiului T. că nu recunoaşte ca rector al Universităţii „E.B.” pe Prof. V. Dr. O.O. nu constituie o încălcare a prevederilor art. 29 alin. (2) din Codul Muncii, respectiv o încălcare a disciplinei muncii, ci o manifestare a libertăţii de exprimare (garantată de art. 30 din Constituţia României), justificată – în opinia sa – de existenţa Ordinului Ministerului Educaţiei, Cercetării şi T nr. 2146/21.09.2007. De asemenea, faptul aducerii la cunoştinţă telefonic, unor colegi, a existenţei şi conţinutului Ordinului 2146/2007 nu poate fi calificat ca o abatere disciplinară în sensul prevăzut de art. 58 lit. e) şi art. 20 din Regulamentul intern; folosirea „resurselor materiale” (respectiv a telefonului) nu s-a făcut în interes personal, ci pentru a comunica dispoziţiile actului administrativ emis de Ministru. Instanţa a reţinut corect şi faptul că Universitatea nu a dovedit prejudiciul moral sau material suferit ca urmare a afirmaţiilor contestatorului. Este adevărat că abaterea disciplinară nu presupune neapărat existenţa unui prejudiciu material, însă şi prejudiciul moral se impunea a fi invocat şi dovedit.
(Curtea de Apel Iaşi, Secţia Litigii de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia nr. 637 din 14 octombrie 2008, www.jurisprudenta.org)

Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi sub nr. (...) contestatorul Bulgariu D. a chemat în judecată intimata Universitatea „E.B.” I, solicitând anularea deciziei nr. 47/20.12.2007, reintegrarea în funcţia deţinută anterior, plata drepturilor salariale de la data concedierii până la reintegrarea efectivă şi plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă 657/9.05.2008, Tribunalul Iaşi a admis în parte contestaţia formulată de contestatorul E.D. în contradictoriu cu intimata Universitatea „E.B.” şi în consecinţă, a anulat decizia nr. 47/20.12.2007 emisă de intimată, a dispus reintegrarea contestatorului în funcţia deţinută anterior concedierii, a obligat intimata să achite contestatorului o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, precum şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat începând cu 20.10.2007 şi până la reintegrarea efectivă; a fost respins capătul de cerere privind obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin încheierea de şedinţă din 18.04.2008 instanţa, având în vedere dispoziţiile art. 123 din Legea nr. 128/1997, republicată, coroborate cu dip. art. 119 alin. (3) din aceeaşi lege şi raportat la procesul-verbal încheiat în şedinţa Senatului Universităţii „E.B.” din I din 19 dec. 2007 (fila 193 dosar) din care rezultă că Senatul a împuternicit pe Prof.univ.dr. O.O. să emită decizia de concediere cât şi faptul că cercetarea disciplinară efectuată în cauză îndeplineşte condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 267 Codul Muncii, dispoziţiile art. 120 din Legea nr. 128/1997 şi ale art. 59-61 din regulamentul intern al intimatei, atât în ceea ce priveşte convocarea la cercetarea disciplinară cât şi efectuarea propriu-zisă a cercetării, fiind îndeplinite şi condiţia prevăzută de dispoziţiile art. 268 alin. 2 lit. a) din Codul Muncii, a respins excepţia nulităţii absolute invocată de contestator.
Pe fond, instanţa a reţinut că Bulgariu D. a fost angajat în baza contractului de muncă nr. 19064/1.10.1999 pe durată nedeterminată în funcţia de preparator universitar, iar prin semnarea actului adiţional nr. 7/30.09.2007, avea funcţia de lector universitar la Universitatea „E. B.” din I (fila 167 dosar).
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Universitatea „E.B.” din I, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, din următoarele considerente:
1. În mod greşit instanţa de fond a apreciat că nerecunoaşterea rectorului de către contestator nu ar constitui o încălcare a disciplinei muncii.
Într-adevăr, art. 30 din Constituţia României garantează dreptul la liberă exprimare, dar acest drept trebuie exercitat cu bună credinţă şi în limitele legii ori ale altor obligaţii asumate de către individ. Prin încheierea contractului de muncă contestatorul şi-a asumat obligaţia de a respecta disciplina muncii şi de a se subordona angajatorului.
Angajatorul Universitatea „E.B.” din I, fiind o persoană juridică, îşi exercită drepturile prin organele sale [art. 35 din Decretul nr. (...)]. Potrivit art. 68 din Legea nr. 128/1997 privind statutul personalului didactic „instituţia de învăţământ superior este condusă de senatul universitar, prezidat de rector”. Astfel exprimarea publică de către Bulgariu D. a propriei opinii referitoare la nerecunoaşterea rectorului nu este o exercitare a libertăţii de exprimare, ci o manifestare de insubordonare.
Subordonarea – trăsătură specifică raportului juridic de muncă – stă la baza disciplinei muncii. Subordonarea nu constă numai în respectarea unor dispoziţii date de către şeful ierarhic superior, ci şi în recunoaşterea autorităţii organului de conducere al angajatorului, respectiv rectorul şi senatul universitar.
2. Instanţa de fond a reţinut în mod eronat că ar exista două Universităţi „E.B.” Aşa cum rezultă şi din decizia nr. 556R/25.10.2007 a Curţii de Apel Galaţi, aflată la fila 83, există o singură Universitate „E.B.” din I. Faptul că U.E. a incitat o serie de cadre didactice, constituind o grupare separatistă în cadrul universităţii nu este un aspect care să conducă la ideea existenţei unei alte Universităţi „E.B.”, întrucât nu a fost adoptată nicio lege în acest sens (ori, universităţile se înfiinţează prin lege).
3. Instanţa a reţinut faptul că nu s-a făcut dovada potrivit căreia Universitatea „E.B.” din I ar fi suferit vreun prejudiciu moral sau material.
În cadrul administrării probatoriului, recurenta a solicitat administrarea probei testimoniale, cerere care, însă a fost respinsă. Cu toate acestea, conflictul generat de U.E. (la care a făcut referire contestatorul în discuţiile cu colegii săi) şi modul în care este afectată imaginea Universităţii sunt de notorietate publică, întrucât au fost intens mediatizate.
Mai mult, prejudiciul suferit de Universitate se subînţelege şi din aspectul referitor la incitarea cadrelor didactice să se transfere de la această instituţie. Prin transferarea unor cadre didactice s-ar crea situaţia imposibilităţii desfăşurării activităţii didactice şi chiar a desfiinţării Universităţii, întrucât una dintre condiţii pentru care sunt monitorizaţi este numărul şi gradul cadrelor didactice.
În plus, propagarea ideii de către Bulgariu D. că propriul angajator se dizolvă este de natură să creeze E. în rândul personalului didactic, prin aceasta perturbându-se buna desfăşurare a procesului de învăţământ [art. 17 lit. g) din Regulamentul intern]. De altfel, aşa cum statuează şi practica judiciară în materie, nu în toate situaţiile în care salariatul a săvârşit o abatere disciplinară trebuie să existe şi prejudiciu. Prejudiciul este o condiţie a răspunderii patrimoniale, nu disciplinare.
4. În mod greşit şi nemotivat se reţine că utilizarea neautorizată a telefonului Universităţii de către Bulgariu D. nu ar constitui abatere disciplinară.
Telefonul (şi întreaga reţea de comunicaţii) face parte din resursele materiale ale Universităţii, aşa cum sunt definite prin art. 20 din Regulamentul intern. Potrivit art. 58 lit. e) din Regulamentul intern, utilizarea resurselor universităţii în scop neautorizat constituie abatere disciplinară gravă şi conduce la desfacerea disciplinară a contractului de muncă. De altfel, acelaşi act prevede în art. 29 că „telefoanele universităţii vor fi utilizate numai în interesul serviciului”, adică pentru îndeplinirea sarcinilor de serviciu, deci numai în interesul angajatorului. Or, apelarea cadrelor didactice pentru a le solicita să se transfere la alt angajator, nu este în interesul universităţii. Or, Bulgariu D. a luat cunoştinţă de Regulamentul intern, semnând în acest sens.
Abaterea disciplinară nu constă doar în neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare de către salariat a atribuţiilor de serviciu. Abaterea disciplinară poate consta şi în încălcarea Regulamentului intern [art. 263 alin. (2) din Codul muncii].
Ca urmare, se solicită admiterea recursului şi respingerea contestaţiei. În drept, motivele de recurs se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9, 3041 C. proc. civ.
Intimatul a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului.
În recurs nu au fost depuse înscrisuri noi.
Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Curtea de Apel constată că recursul este nefondat.
Astfel, în mod corect a reţinut prima instanţă că afirmaţia contestatorului Bulgariu D. făcută în şedinţa Colegiului T. că nu recunoaşte ca rector al Universităţii „E.B.” pe Prof. V. Dr. O.O. nu constituie o încălcare a prevederilor art. 29 alin. (2) din Codul Muncii, respectiv o încălcare a disciplinei muncii, ci o manifestare a libertăţii de exprimare (garantată de art. 30 din Constituţia României), justificată – în opinia sa – de existenţa Ordinului Ministerului Educaţiei, Cercetării şi T nr. 2146/21.09.2007.
Prin acest Ordin s-a prevăzut ca în termen de 10 zile să fie propusă M.E.C.T. o persoană care să asigure interimatul funcţiei de rector, pentru ca, ulterior, să se procedeze la preluarea, prin transfer în interesul serviciului, a personalului didactic şi nedidactic din instituţia care a fost autorizată să funcţioneze provizoriu, respectiv Universitatea „E.B.” I la instituţia nou înfiinţată prin Legea nr. 408/2002, Universitatea „E.B.” din I.
Tocmai în contextul emiterii acestui ordin, ce reprezintă un act administrativ de autoritate, şi al soluţiilor pronunţate în numeroasele litigii în care a fost implicată Universitatea „E.B.”, exprimarea publică a contestatorului în sensul arătat nu poate fi calificată ca o manifestare de insubordonare.
De asemenea, faptul aducerii la cunoştinţă telefonic, unor colegi, a existenţei şi conţinutului Ordinului 2146/2007 nu poate fi calificat ca o abatere disciplinară în sensul prevăzut de art. 58 lit. e) şi art. 20 din Regulamentul intern; folosirea „resurselor materiale” (respectiv a telefonului) nu s-a făcut în interes personal, ci pentru a comunica dispoziţiile actului administrativ emis de Ministru.
Instanţa a reţinut corect şi faptul că Universitatea nu a dovedit prejudiciul moral sau material suferit ca urmare a afirmaţiilor contestatorului. Este adevărat că abaterea disciplinară nu presupune neapărat existenţa unui prejudiciu material, însă şi prejudiciul moral se impunea a fi invocat şi dovedit.
Or, mediatizarea conflictului generat de U.E., la care face referire recurenta, nu are legătură cu pretinsele prejudicii de imagine aduse de contestator. Discuţiile acestuia au avut loc în cadrul Universităţii, cu colegii, iar aducerea la cunoştinţa acestora a dispoziţiilor Ordinului în discuţie nu echivalează cu „incitarea” cadrelor didactice la transfer ori perturbarea procesului de învăţământ.
De altfel, din declaraţiile persoanelor în cauză (în număr de 4) depuse la dosarul de fond de către recurentă, rezultă că acestea urmau să ia cunoştinţă personal despre prevederile ordinului şi să acţioneze în consecinţă.
Ca atare, având în vedere că faptele reţinute în sarcina contestatorului intimat nu reprezintă abateri disciplinare, în sensul art. 263 alin. (2) C. proc. civ., respectiv că acesta nu a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual/colectiv de muncă, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici, Curtea de Apel va respinge recursul declarat de Universitatea „E.B.” din I şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., va menţine sentinţa atacată ca fiind legală şi temeinică.
 

banner
banner

Abonare newsletter

Promoții

banner