Reţine că Prin sentinţa civilă nr. 617 din 25 martie 2008, pronunţată de Tribunalul Săla j, s-au respins ca nefondate excepţiile necompetentei materiale a Tribunalului Sălaj, şi a lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor, excepţii invocate de acest pârât. S-a admis acţiunea precizată a reclamantei E. (...)A S., formulată împotriva pârâţilor Ministerul Economiei si Finanţelor, Ministerul Justiţiei şi Casa Judeţeană de Pensii S, şi în consecinţă pârâţii au fost obligaţi să plătească reclamantei suma de 16.093 lei reprezentând prejudiciu cauzat acesteia în perioada 14.02.2005-31.10.2005 prin neacordarea în cuantumul cuvenit a indemnizaţiei pentru creşterea şi îngrijirea copilului până la împlinirea vârstei de doi ani. S-a respins cererea reclamantei formulate împotriva Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, constatând lipsa calităţii procesuale pasive a acestuia.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii Ministerul Justiţiei, Casa Judeţeană de Pensii S şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice S.
Pârâta Casa Judeţeană De Pensii S, a solicitat casarea sentinţei şi respingerea în totalitate a acţiunii reclamantei. În motivarea recursului arată că la data naşterii copilului, respectiv 23.01.2004, erau aplicabile dispoziţiile Legii nr. 577/2003, care au modificat Legea nr. 19/2000, în sensul că la art. 125 alin. (2) se specifică faptul că plata drepturilor care se stabilesc după 31.12.2003, cuantumul brut lunar al indemnizaţiei pentru îngrijirea copilului până la vârsta de 2 ani este de 85% din salariul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului de asigurări sociale de stat, respectiv 653 lei, indemnizaţie de care reclamanta a beneficiat.
Plata indemnizaţiilor de asigurări sociale, se făcea conform art. 1331 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 19/2000 de către angajator, cel mai târziu o dată cu lichidarea drepturilor salariale pe luna respectivă, iar decontarea se făcea cu respectarea prevederilor art. 27 din Legea nr. 19/2000. Consideră că cel care avea obligaţia legală de plată a celor două indemnizaţii, dacă asiguratul avea dreptul legal, era angajatorul şi nu Casa Judeţeană de Pensii S, deoarece între această pârâtă şi reclamantă nu există niciun raport juridic.
Pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice S, solicită admiterea recursului în sensul modificării sentinţei ca netemeinică şi nelegală, pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei. În motivarea recursului arată că între Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Ministerul Justiţiei nu există nicio obligaţie de plată pentru drepturi salariale ce reprezintă creşteri salariale pe care Ministerul Justiţiei ar trebui să le plătească într-un raport de muncă izvorând din contractul de muncă.
Potrivit art. 4 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările şi completările ulterioare, ordonatorii principali de credite bugetare au obligaţia să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condiţiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii şi ale instituţiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plăţii sumelor stabilite prin titluri executorii.
Pârâtul Ministerul Justiţiei, solicită admiterea recursului şi modificarea sentinţei atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată. În motivarea recursului arată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu nesocotirea dispoziţiilor referitoare la prescripţia extinctivă, având în vedere data introducerii acţiunii, anume 18.02.2008, pentru perioada 14.02.2004-18.02.2005 dreptul la acţiune este prescris.
Pentru perioada 25 iulie 2005-1 ian. 2006, reclamanta a beneficiat de indemnizaţia de creştere a copilului în temeiul art. 79 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005. Acest text stabilea că în perioada concediului de creştere a copilului în vârstă de până la 2 ani, judecătorii sau procurorii au dreptul la o indemnizaţie în cuantum de 75% din media veniturilor nete realizate în ultimele 6 luni anterioare datei de la care se acordă acest concediu.
Arată că pentru perioada 19 febr. 2005-14 iulie 2005 reclamanta a beneficiat de indemnizaţie pentru creşterea copilului potrivit dispoziţiilor Legii nr. 19/2000.
La art. 121 (2) alin. (1) se arată că indemnizaţiile prevăzute la alin. (1) se suportă integral din bugetul asigurărilor sociale de stat, astfel că greşit a fost obligat Ministerul Justiţiei la plata diferenţelor băneşti.
Consideră că nu există discriminare prin edictarea unor acte normative, ci poate s existe discriminare în aplicarea legii.
Reglementarea ori nereglementarea, prin lege ori printr-un act normativ, a unor drepturi excede cadrul legal stabilit prin O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, acest act normativ trasând competenţele C.N.C.D. şi instanţei de judecată exclusiv în ceea ce priveşte modul de aplicare a dispoziţiilor legale care instituie drepturile în discuţie. O.G. nr. 137/2000 supune analizei C.N.C.D. numai drepturile recunoscute de lege, fără a atribui acestuia competenţa de a impune adoptarea ori modificarea unui act normativ.
Examinând hotărârea atacată în raport de motivele invocate, Curtea de Apel reţine următoarele considerente:
În motivarea recursului pârâta Casa Judeţeană de Pensii S arată că la data naşterii copilului, respectiv 23.01.2004, erau aplicabile dispoziţiile Legii nr. 577/2003, care au modificat Legea nr. 19/2000, în sensul că la art. 125 alin. (2) se specifică faptul că plata drepturilor care se stabilesc după 31.12.2003, cuantumul brut lunar al indemnizaţiei pentru îngrijirea copilului până la vârsta de 2 ani este de 85% din salariul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului de asigurări sociale de stat, respectiv 653 lei, indemnizaţie de care reclamanta a beneficiat.
Curtea reţine că nu sunt contestate incidenţa dispoziţiile legale aplicabile pentru o anumită perioadă ci modul lor de aplicare, legat şi de principiile evocate de chiar Legea nr. 19/2000. Separat de acest aspect trebuie sesizat că pentru o anumită perioadă, 25.07.2005-31.10.2005, indemnizaţia era în cuantum de 75% din media veniturilor nete realizate în ultimele 6 luni anterioare datei de la care se acordă concediul de creştere a copilului în vârstă de până la 2 ani, prevăzută de Legea nr. 303/28.06.2004 republicată introdus prin Legea nr. 247 din 19 iulie 2005 publicată în Monitorul Oficial nr. 653 din 22 iulie 2005 abrogat de O.U.G. nr. 148/2005 publicată în Monitorul Oficial nr. 1.008 din 14 noiembrie 2005
Se mai susţine de acest recurent că plata indemnizaţiilor de asigurări sociale, se făcea conform art. 1331 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 19/2000 de către angajator, cel mai târziu o dată cu lichidarea drepturilor salariale pe luna respectivă, iar decontarea se făcea cu respectarea prevederilor art. 27 din Legea nr. 19/2000. Consideră că cel care avea obligaţia legală de plată a celor două indemnizaţii, dacă asiguratul avea dreptul legal, era angajatorul şi nu Casa Judeţeană de Pensii S, deoarece între această pârâtă şi reclamantă nu există niciun raport juridic.
Curtea reţine că în ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Casei Judeţene de Pensii S în mod corect prima instanţa a respins-o ca nefondată deoarece potrivit prevederilor art. 27 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 „sumele reprezentând prestaţii de asigurări sociale, care se plătesc de angajator salariaţilor potrivit prezentei legi, care depăşesc suma contribuţiilor datorate de acesta în luna respectivă, se recuperează din contul asigurărilor sociale de la casa teritorială de pensii în raza căreia se află sediul acestuia”.
Pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice S, solicită admiterea recursului în sensul modificării sentinţei ca netemeinică şi nelegală, pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei deoarece între Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Ministerul Justiţiei nu există nicio obligaţie de plată pentru drepturi salariale ce reprezintă creşteri salariale pe care Ministerul Justiţiei ar trebui să le plătească într-un raport de muncă izvorând din contractul de muncă. Potrivit art. 4 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările şi completările ulterioare, ordonatorii principali de credite bugetare au obligaţia să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condiţiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii şi ale instituţiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plăţii sumelor stabilite prin titluri executorii.
Cu privire la calitatea procesuală a pârâtului Ministerul Economiei şi Finanţelor prima instanţă a reţinut de asemenea în mod corect că potrivit art. 19 din Legea nr. 500/2002 acesta coordonează acţiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar iar potrivit art. 3 alin. (1) pct. 2 din H.G. nr. 208/2005 şi proiectul legii de rectificare bugetară. În lipsa rectificării de buget cu sumele necesare pârâtului Ministerul Justiţiei s-ar afla în imposibilitatea obiectivă de a dispune de fonduri pentru plata sumei solicitată de reclamantă.
Pârâtul Ministerul Justiţiei în motivarea recursului arată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu nesocotirea dispoziţiilor referitoare la prescripţia extinctivă, având în vedere data introducerii acţiunii, anume 18.02.2008, pentru perioada 14.02.2004-18.02.2005 dreptul la acţiune este prescris.
Curtea reţine că drepturile se plătesc cel mai devreme la sfârşitul lunii pentru luna în curs şi atunci dreptul la acţiune curge de la sfârşitul lunii. În concret pentru perioada 14.02.2005-18.02.2005 drepturile aferente se plăteau cel mai devreme la sfârşitul acestei luni deci în 28.02.2005 şi doar de la această dată reclamanta ar fi putut solicita plata acestor drepturi prin urmare doar de atunci începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani care se împlineşte la 28.02.2008, or reclamanta a introdus acţiunea la 18.02.2008, deci în cadrul termenului de prescripţie.
Acelaşi recurent susţine că pentru perioada 25 iulie 2005-1 ian. 2006, reclamanta a beneficiat de indemnizaţia de creştere a copilului în temeiul art. 79 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005. Acest text stabilea că în perioada concediului de creştere a copilului în vârstă de până la 2 ani, judecătorii sau procurorii au dreptul la o indemnizaţie în cuantum de 75% din media veniturilor nete realizate în ultimele 6 luni anterioare datei de la care se acordă acest concediu.
Cu privire la acest aspect Curtea reţine că susţinerile sunt întemeiate dar sunt oricum în avantajul reclamantei cât timp reclamanta nu a beneficiat de indemnizaţia în cuantum de 75% din media veniturilor nete realizate în ultimele 6 luni anterioare datei de la care se acordă acest concediu ci i s-a plătit 85% din salariul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului de asigurări sociale de stat.
Prin urmare pentru perioada 25.07.2005-31.10.2005, Curtea constată că sunt incidente dispoziţiile art. 78 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 republicată care dispune că „În perioada concediului de creştere a copilului în vârstă de până la 2 ani, judecătorii sau procurorii au dreptul la o indemnizaţie în cuantum de 75% din media veniturilor nete realizate în ultimele 6 luni anterioare datei de la care se acordă acest concediu.”, text ce a fost introdus prin Legea nr. 247 din 19 iulie 2005 publicată în Monitorul Oficial nr. 653 din 22 iulie 2005 şi a fost abrogat de O.U.G. nr. 148/2005 publicată în Monitorul Oficial nr. 1.008 din 14 noiembrie 2005.
Recurentul mai arată că la art. 121 (2) alin. (1) din Legea nr. 19/2000 se arată că indemnizaţiile prevăzute la alin. (1) se suportă integral din bugetul asigurărilor sociale de stat, astfel că greşit a fost obligat Ministerul Justiţiei la plata diferenţelor băneşti.
Curtea reţine că plata indemnizaţiilor de asigurări sociale, se făcea conform art. 1331 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 19/2000 de către angajator, cel mai târziu o dată cu lichidarea drepturilor salariale pe luna respectivă, iar decontarea se făcea cu respectarea prevederilor art. 27 din Legea nr. 19/2000. C care avea obligaţia legală de plată a celor două indemnizaţii, dacă asiguratul avea dreptul legal, era angajatorul.
Recurentul arată că pentru perioada 19 febr. 2005-14 iulie 2005 reclamanta a beneficiat de indemnizaţie pentru creşterea copilului potrivit dispoziţiilor Legii nr. 19/2000. Consideră că nu există discriminare prin edictarea unor acte normative, ci poate să existe discriminare în aplicarea legii. Reglementarea ori nereglementarea, prin lege ori printr-un act normativ, a unor drepturi excede cadrul legal stabilit prin O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, acest act normativ trasând competenţele C.N.C.D. şi instanţei de judecată exclusiv în ceea ce priveşte modul de aplicare a dispoziţiilor legale care instituie drepturile în discuţie. O.G. nr. 137/2000 supune analizei C.N.C.D. numai drepturile recunoscute de lege, fără a atribui acestuia competenţa de a impune adoptarea ori modificarea unui act normativ.
Curtea reţine că art. 20 alin. (2) Constituţie prevede că dacă exista neconcordante între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. Mai trebuie remarcat că prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994 s-a ratificat Convenţia pentru apărarea drepturilor omului si a libertăţilor fundamentale si a protocoalelor adiţionale la aceasta convenţie.
Faţă de aceste norme trebuie sesizat că există obligaţia ca toate normele juridice interne să fie conforme cu pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte deoarece în caz contrar instanţele judecătoreşti sunt obligate să constate preeminenţa lor şi să aplice respectivele pacte şi tratate privitoare la drepturile fundamentale ale omului.
În ce priveşte aplicarea directă a tratatelor, care fac parte din dreptul comunitar, prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene din 9 martie 1978, în cauza Amministrazione delle finanze dello Stato c. T., 106/77, S. se reţine că în temeiul art. 189 din Tratatul CEE şi a jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene dispoziţiile comunitare direct aplicabile trebuie, în pofida oricărei norme sau practici interne a statelor membre, să producă efecte depline în ordinile juridice ale acestora din urmă şi să fie aplicate în mod uniform, pentru a garanta drepturile subiective ce au luat naştere în favoarea particularilor şi că reiese de aici că domeniul de aplicare al normelor respective trebuie înţeles în sensul că eventualele dispoziţii naţionale ulterioare, în contradicţie chiar cu aceste norme comunitare, trebuie să fie considerate inaplicabile de plin drept, fără a fi necesar să se aştepte abrogarea lor chiar de către legiuitorul naţional (abrogare) sau de instanţa de contencios constituţional (decizie de neconstituţionalitate), în special dacă se consideră, în ceea ce priveşte această a doua ipoteză, că, până în momentul în care intervine decizia respectivă, Legea naţională, rămânând pe deplin aplicabilă, normele comunitare nu pot produce efecte, şi, în consecinţă, că aplicarea lor integrală, completă şi uniformă nu este garantată, la fel cum nu sunt protejate drepturile subiective ce au luat naştere în favoarea particularilor.
Tot aici se reţine că aplicabilitatea directă, avută în vedere din această perspectivă, presupune că normele dreptului comunitar trebuie să-şi producă totalitatea efectelor lor uniform în toate statele membre şi în cursul aplicabilităţii lor. Aceste dispoziţii reprezintă un izvor de drepturi şi de obligaţii pentru toate subiectele de drept, fie că este vorba despre statele membre sau despre particularii care sunt părţi în raporturile juridice de drept comunitar. Acest efect priveşte orice instanţă naţională sesizată în cadrul competenţei sale, care, ca autoritate a unui stat membru, are ca misiune protecţia drepturilor conferite particularilor de dreptul comunitar.
În plus, în temeiul principiului priorităţii dreptului comunitar, dispoziţiile Tratatului şi actele instituţiilor direct aplicabile au ca efect, în raporturile lor cu dreptul intern al statelor membre şi ca urmare a intrării lor în vigoare, nu doar de a face inaplicabilă, potrivit legii, orice dispoziţie contrară a legislaţiei naţionale existente, ci şi – deoarece aceste dispoziţii şi acte fac parte integrantă, cu S. de prioritate, din ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul fiecăruia din statele membre – de a împiedica formarea valabilă a unor noi acte legislative naţionale, în măsura în care acestea ar fi incompatibile cu normele comunitare. Într-adevăr, faptul de a recunoaşte o oarecare eficienţă juridică unor acte legislative naţionale ce restrâng domeniul exercitării puterii legislative a Comunităţii sau care sunt incompatibile cu dispoziţiile dreptului comunitar, ar echivala cu negarea echivalentă a caracterului efectiv al angajamentelor asumate necondiţionat şi irevocabil de statele membre, în temeiul Tratatului, punând astfel în discuţie însăşi fundamentele Comunităţii.
Efectul util al acestei dispoziţii ar fi diminuat dacă judecătorul ar fi împiedicat să pună dreptul comunitar în aplicare, imediat, conform hotărârii sau jurisprudenţei Curţii. Rezultă din ansamblul celor de mai sus că orice judecător naţional, sesizat în cadrul competenţei sale, are obligaţia de a aplica integral dreptul comunitar şi de a proteja drepturile pe care acesta le atribuie particularilor, prin neaplicarea oricărei dispoziţii eventual contrară din Legea naţională, indiferent dacă aceasta este anterioară sau ulterioară normei comunitare. Din acel moment, ar fi incompatibilă cu însăşi cerinţele inerente naturii dreptului comunitar orice dispoziţie a ordinii juridice naţionale sau orice practică, legislativă, administrativă sau judiciară, ce ar avea drept efect diminuarea eficienţei dreptului comunitar prin refuzul judecătorului competent în aplicarea acestui drept de a face, în chiar momentul aplicării, tot Ceea ce este necesar pentru a înlătura dispoziţiile legislative naţionale care, eventual, ar reprezenta un obstacol în calea deplinei aplicabilităţi a normelor comunitare.
Aceasta ar fi situaţia în ipoteza unei contradicţii între o dispoziţie a dreptului comunitar şi o lege naţională ulterioară, soluţia acestui conflict fiind rezervată unei autorităţi, alta decât judecătorul chemat să asigure aplicarea dreptului comunitar, învestită cu o competenţă de apreciere proprie, chiar dacă obstacolul care rezultă astfel în calea deplinei eficacităţi a acestui drept nu ar fi decât temporar. Judecătorul naţional are obligaţia de a asigura protecţia drepturilor conferite prin dispoziţiile ordinii juridice comunitare, fără a trebui să solicite sau să aştepte eliminarea efectivă, de către autorităţile naţionale abilitate în acest scop, a eventualelor dispoziţii naţionale care ar reprezenta un obstacol în calea aplicării directe şi imediate a normelor comunitare.
Potrivit art. 2 din Legea nr. 19/2000 se instituie principiul unicităţii, principiul egalităţii, principiul contributivităţii.
Art. 121 din Legea nr. 19/2000 prevedea faptul că asiguraţii au dreptul la o indemnizaţie pentru creşterea copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani al cărui cuantum era de 85 % din media veniturilor lunare din ultimele 6 luni, pe baza cărora s-a stabilit contribuţia individuală de asigurări sociale în lunile respective.
Aceste prevederi au fost modificate succesiv iar odată cu apariţia O.U.G. nr. 9/2003 s-a stabilit că „Pentru drepturile care se stabilesc după data de 31.12.2003 cuantumul brut lunar al indemnizaţiei prevăzute la art. 121 alin. (1) lit. a) este de 85% din salariul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi aprobat prin Legea bugetului asigurărilor sociale de stat”. Mai mult, odată cu intrarea în vigoare a prevederilor O.U.G. nr. 148/2005, respectiv 1.01.2007, indemnizaţia nu mai are caracterul unui drept de asigurare socială ci al unui ajutor social acordat de stat. Prin aceasta au fost încălcate principiile contributivităţii în raport cu asiguraţii care au plătit o contribuţie de asigurări sociale mult mai mare decât indemnizaţia/ajutorul social de care beneficiau.
De asemenea, s-a creat o discriminare între asiguraţii care au beneficiat de acordarea indemnizaţiei înainte de apariţia O.U.G. nr. 9/2003 şi O.U.G. nr. 148/2005 şi cei care au beneficiat de această indemnizaţie ulterior apariţiei acestora din punct de vedere al cuantumului raportat la contribuţia achitată şi la data intrării în vigoare a ordonanţelor.
Potrivit art. 4, coroborat cu art. 16 din Constituţia României, cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, iar „România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau orice origine socială”.
Art. 20 prevede faptul că „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte”.
Protocolul adiţional nr. 12 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, adoptat la S. la data de 4.11.2000 arată la art. 1 pct. 1, sub denumirea „Interzicerea generală a discriminării, faptul că exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie, iar la pct. 2 se arată că nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menţionate în par. 1.
Art. 11 din Constituţia României stabileşte, cu valoare de principiu, obligaţia statului român de a îndeplini întocmai şi cu bună-credinţă îndatoririle ce-i revin din tratatele la care este parte, precum şi faptul că tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern. Textul constituţional enunţat face aplicarea unuia dintre principiile încrederii între statele comunităţii internaţionale – pacta sunt servanda – şi exprimă în acelaşi timp, corelaţia dintre dreptul internaţional şi cel intern, prin integrarea normelor dreptului internaţional în sistemul dreptului naţional.
Făcând aplicarea principiilor enunţate s-a reţinut că există discriminare prin aplicarea unui cuantum fix al indemnizaţiei pentru creşterea copilului până la doi ani indiferent de categoria socio-profesională din care persoanele beneficiare provin şi implicit fără o diferenţiere privind cuantumul contribuţiilor acestor persoane la bugetul asigurărilor de stat.
O situaţie discriminatorie apare şi atunci când persoane, sau grupuri de persoane, aflate în situaţii diferite sunt tratate asemănător, fără ca acest tratament să fie justificat de un scop legitim.
Acest lucru a fost statuat şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului legat de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind interzicerea discriminării, diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenţie, atunci când autorităţile statale induc distincţii între situaţii analoage şi comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă (D., 18.02.1991, Fredin c/T., par. 60, 29.06.1993, Hoffman c/B., paragr. 31, 29.09.1995 T. Scalambrino c/Italie, 22.10.1996 T. autres c/S. – V., par. 75)
Prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene din 5 martie 1996, în cauzele conexate E. du pêcheur c. E. E. U. Queen c. Secretary of T. for Transport, ex parte G. e.a., C-46/93 şi C-48/93, S. p. I-1029 se arată că într-adevăr, în jurisprudenţa constantă, posibilitatea oferită justiţiabililor de a invoca înaintea instanţelor naţionale dispoziţiile direct aplicabile din Tratat nu constituie decât o garanţie minimă şi nu este suficientă pentru a asigura în sine aplicarea deplină şi completă a Tratatului (vezi, în special, hotărârile din 15 octombrie 1986, Comisia/Italia, 168/85, S. p. 2945, consid. 11; din 26 februarie 1991, Comisia/Italia, C-120/88, S. p. I-621, consid. 10, şi din 26 februarie 1991, Comisia/Spania, C-119/89, S. p. I-641, consid. 9). Având rolul de a face ca aplicarea dispoziţiilor dreptului comunitar să prevaleze asupra dispoziţiilor naţionale, această posibilitate nu poate, în toate cazurile, să garanteze că particularul beneficiază de drepturile pe care i le conferă dreptul comunitar şi, în special, că acesta nu suferă niciun prejudiciu cauzat printr-o încălcare a acestui drept imputabilă unui stat membru. Or, aşa cum rezultă din hotărârea Francovich e.a., menţionată anterior, consid. 33, deplina eficacitate a dreptului comunitar ar fi contestată dacă particularii nu ar avea posibilitatea de a obţine repararea atunci când drepturile lor au fost lezate printr-o încălcare a dreptului comunitar.
Aceasta este situaţia şi în cazul încălcării unui drept conferit direct de o normă comunitară, pe care particularii au dreptul să o invoce înaintea instanţelor naţionale. În această ipoteză, dreptul la despăgubire constituie corolarul necesar efectului direct recunoscut dispoziţiilor comunitare a căror încălcare este la originea prejudiciului cauzat. Astfel, împrejurarea că încălcarea reproşată este imputabilă legiuitorului naţional, din perspectiva reglementărilor interne, nu este de natură să repună în discuţie exigenţele inerente protecţiei drepturilor particularilor care invocă dreptul comunitar în faţa instanţelor naţionale şi, ca urmare, dreptul de a obţine despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de respectiva încălcare.
Ca şi criteriu pentru acordarea despăgubirilor pentru discriminare reclamanta indică diferenţa între indemnizaţia primită şi 85% din salarul net. Instanţa trebuie să cuantifice despăgubirile altfel se face culpabilă de denegare de dreptate. În aprecierea dacă criteriul indicat de reclamantă este fondat sau nu instanţa este liberă. Chiar dacă acel cuantum indicat de reclamantă se regăseşte într-o normă legală abrogată iar instanţa adoptă cuantumul indicat de către reclamantă aceasta nu înseamnă că instanţa va face aplicarea unei norme abrogate ci doar va face aprecierea cu privire la cuantumul despăgubirilor după ce constată că a fost supusă unei discriminări. Astfel chiar legiuitorul a aplicat acel criteriu de apreciere a cuantumului asupra persoanelor aflate în situaţii similare, în perioada de timp de până la abrogarea normei legale, prin urmare cel mai apropriat criteriu de apreciere este acesta al nivelului despăgubirilor în cuantum de 85% din salariu.
În temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) şi art. 299 şi urm., art. 3041 C. proc. civ., Curtea urmează să respingă ca nefondate recursurile formulate de pârâţii casa judeţeană de pensii s şi ministerul economiei şi finanţelor împotriva sentinţei nr. 617 din 25.03.2008 a Tribunalului Sălaj pronunţată în dosar nr. (...), nefiind incidente niciunul din motivele de casare prevăzute art. 304 C. proc. civ.
Faţă de cele menţionate anterior şi în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cât şi al art. 312 alin. (3), art. 299 alin. (1) şi art. 3041 C. proc. civ., Curtea urmează să admită în parte recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei, împotriva sentinţei civile nr. 617 din 25.03.2008 şi a sentinţei civile nr. 1058/12.05.2008 ale Tribunalului Sălaj pronunţate în dosar nr. (...), pe care le va modifica în parte în sensul că va obliga pârâţii să plătească reclamantei diferenţa dintre indemnizaţia de 85% din salarul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi procentul de 85% din media salariilor nete realizate de către reclamantă în ultimele 10 luni anterioare naşterii copilului E.B., 23.01.2004, pentru perioada 14.02.2005-24.07.2005 cât şi la diferenţa dintre indemnizaţia de 85% din salarul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi indemnizaţia în cuantum de 75% din media veniturilor nete realizate în ultimele 6 luni anterioare datei de la care se acordă concediul de creştere a copilului în vârstă de până la 2 ani, pentru perioada 25.07.2005-31.10.2005, sume ce vor fi actualizate cu rata inflaţiei începând cu data la care sumele trebuiau plătite şi până la data plăţii efective.
Celelalte dispoziţii privind respingerea excepţiilor necompetentei materiale a Tribunalului Sălaj, şi a lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor cât şi în ce priveşte respingerea cererii reclamantei formulate împotriva Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, pentru lipsa calităţii procesuale pasive a acestuia, vor fi menţinute ca fiind legale şi temeinice.
