Prin sentinţa civilă nr. 1531 din 16 noiembrie 2007, Tribunalul Mureş a respins excepţiile necompetenţei materiale a Tribunalului Mureş, inadmisibilităţii acţiunii, a prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 1.10.2000-19.02.2004 şi lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Ministerul Economiei şi Finanţelor; a admis acţiunea civilă având ca obiect un conflict de drepturi, formulată şi precizată de reclamanţii BM.M., D.D.M., D.E., în contradictoriu cu pârâţii UM 02520 B (Secţia Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înlta Curte de Casaţia şi Justiţie), Ministerul Apărării, Ministerul Economiei şi Finanţelor, cu citarea obligatorie a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării; a obligat în solidar pârâţii la plata în favoarea reclamanţilor BM.M. şi D.D.M. a unei despăgubiri egale cu cuantumul sporului de vechime cuvenit fiecărui reclamant, raportat la indemnizaţia de încadrare brută lunară a fiecăruia, pentru perioada 1.10.2000-12.03.2007; a obligat în solidar pârâţii la plata în favoarea reclamantului D.E. a unei despăgubiri egale cu cuantumul sporului de vechime cuvenit reclamantului, raportat la indemnizaţia de încadrare brută lunară a acestuia, pentru perioada 1.10.2000-01-07.2005. Sumele mai sus menţionate cuvenite reclamanţilor urmând să fie actualizate în funcţie de rata inflaţiei, calculată de la data scadenţei lunare a fiecărui spor neacordat şi până la data plăţii efective.
Prima instanţă a considerat fondată acţiunea reclamanţilor în temeiul art. 21 alin. (1) din O.U.G. nr. 137/2000 aprobată prin Legea nr. 48/2002 şi modificată prin Ordonanţa nr. 77/2003. De asemenea, s-a reţinut că prin intrarea în vigoare a O.G. nr. 83/2000 procurorii nu au mai beneficiat de sporul de vechime în muncă însă Colegiul Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, prin Hotărârea din 6 iulie 2006, a constatat existenţa unei discriminări generate de neacordarea sporului de vechime în muncă, că sistemul de salarizare este guvernat de două principii fundamentale, respectiv cel al egalităţii de tratament (art. 154 din Codul muncii), şi cel al diferenţierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea şi cantitatea muncii, respectiv condiţiile de muncă.
Împotriva sentinţei civile menţionate, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă ICCJ B – a înaintat în termen legal recurs.
Ssolicitând modificarea hotărârii în sensul admiterii excepţiei prescripţie extinctive pentru perioada 1 ianuarie 2001-2 martie 2004, iar în ceea ce priveşte cererea referitoare la actualizarea sumelor acordate se cere respingerea ca nefondată. În drept s-a invocat motivul prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., coroborat cu dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, cu menţiunea că promovarea deciziei în interesul legii nr. XXXVI/2007 a ICCJ în Monitorul Oficial, nu echivalează cu naşterea dreptului material la acţiune al reclamanţilor. Ca urmare a publicării deciziei menţionate şi invocării prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada sus indicată, Ministerul Public a formulat recurs şi pentru respingerea capătului de cerere privind actualizarea sumelor cu indicele de inflaţie, întrucât recurentul nu poate să înscrie în bugetul propriu nicio plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială. Angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate şi întrucât Ministerul Public este o instituţie bugetară, fondurile salariale sunt stabilite de legiuitor prin Legea bugetului de stat. Din aceste motive, se apreciază că obligarea pârâţilor la plata sumelor acordate de instanţă ar reprezenta stabilirea în sarcina instituţiilor pârâte a unei obligaţii imposibile.
În termen legal s-a declarat recurs şi de către Ministerul Apărării prin Direcţia Legislaţie şi Asistenţă Juridică.
Solicitându-se modificarea în tot a hotărârii atacate şi respingerea acţiunii reclamanţilor, cu invocarea motivelor prev. de art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ. În opinia recurentului nu a existat nicio prevedere legală care să fi blocat dreptul la acţiune al reclamanţilor în interiorul termenului legal de prescripţie, termen care a început să curgă din momentul naşterii dreptului pretins, respectiv anul 2000, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 1 din Decretul nr. 167/1958. În rest, Ministerul Apărării invocă aceleaşi motive de fapt şi de drept ca şi Parchetul de pe lângă ICCJ B, relevându-se că nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ iniţial [art. 60 alin. (3) din Legea nr. 24/2000]. Prin urmare, potrivit art. 3 şi 4 din O.U.G. nr. 177/2002, procurorii au dreptul pentru activitatea desfăşurată, la o indemnizaţie de încadrare brută lunară, stabilită pe funcţii, în raport de nivelul instanţelor şi parchetelor şi cu vechimea în magistratură, precum şi la o majorare a indemnizaţiei în raport cu vechimea efectivă în funcţia de magistrat. Prin acordarea sporului de către prima instanţă, chiar sub forma despăgubirilor, s-ar crea o situaţie evidentă de discriminare prin care o categorie profesională ar beneficia de două sporuri practic identice, unul pentru vechimea în magistratură iar altul pentru vechimea în muncă.
D.G.F.P.M a înaintat recurs în termen legal, solicitând modificarea sentinţei atacate, iar în urma rejudecării cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă faţă de Ministerul Economiei şi Finanţelor, datorită lipsei calităţii procesual pasive a acestuia. Recurenta apreciază că hotărârea pronunţată este lipsită de temi legal şi dată cu încălcarea dispoziţiilor legale în materia dedusă judecăţii, fiind astfel incident motivul prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. S-a relevat că Ministerul Economiei şi Finanţelor nu are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât ministerul nu se confundă cu bugetul de stat iar rolul acestuia este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite ai acestui buget şi a proiectelor bugetelor locale, respectând procedura reglementată de Legea nr. 500/2002, privind finanţele publice. În fine, MEF nu are atribuţii în gestionarea bugetelor parchetelor militare, această atribuţie revenind prin lege Ministerului Apărării Naţionale, [art. 13 alin. (4) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară].
Recursurile declarate în cauză sunt nefondate, pentru considerentele ce succed:
Privitor la excepţia prescripţiei extinctive invocată de recurenţi, pentru perioada 1.10.2000-19.02.2004, prima instanţă în mod legal şi temeinic a respins-o ca nefondată, deoarece dreptul la acţiune al reclamanţilor s-a născut la data publicării deciziei XXXVI/2007 a ÎCCJ, anterior acestei date existând un vid normativ cu privire la sporul de vechime cuvenit magistraţilor, inclusiv procurorilor militari. Pe de altă parte, fiind vorba de o obligaţie naturală cu executare succesivă în timp şi având în vedere că pe parcursul derulării prezentului proces civil Ministerul Public a achitat benevol toate sumele solicitate de reclamanţi, excepţia prescripţiei nu mai subzistă, prin efectul achitării pretenţiilor.
Potrivit Legii nr. 500/2002, a H.G. nr. 208/2005 şi a H.G. nr. 386/2007, Ministerul Economiei şi Finanţelor coordonează acţiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, respectiv pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum şi ale legilor vizând aprobarea contului general anual de execuţie. Rolul MEF este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite precum şi elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete. Calitatea procesuală a ministerului se justifică şi prin dispoziţiile art. 1 din O.G. nr. 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, potrivit cărora executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice în temeiul titlurilor executorii, se realizează numai din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli, la care se încadrează obligaţia de plată respectivă.
Pe fondul pricinii, reclamanţii fac parte din categoria personalului din unităţile din justiţie, mai precis a personalului judiciar, raporturile lor de muncă fiind guvernate de dispoziţiile art. 295 Codul Muncii.
Acţiunea reclamanţilor este fondată şi prin prisma dispoziţiilor deciziei nr. XXXVI/2007 a ICCJ, raportate la dispoziţiile art. 239 alin. (3) C. proc. civ., problema de drept dedusă judecăţii fiind dezlegată de către instanţa supremă în favoarea reclamanţilor.
Raportat la existenţa sau inexistenţa discriminării reclamanţilor, prin neacordarea sporului de vechime în muncă, acest aspect urmează a fi cercetat cu situaţia în care se află reclamanţii în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările şi criteriile tratamentelor diferenţiate. Tratamentul diferenţiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situaţii comparabile, iar nu neapărat în situaţii similare.
Reclamanţii nu prestează o funcţie de demnitate publică, numită sau aleasă, ori nefiind demnitari publici, se află în aceiaşi situaţie ca şi restul personalului din unităţile de justiţie. Ca atare, vechimea în muncă constituie o noţiune juridică şi legislativă a tot cuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activităţi, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă şi al funcţiei deţinute.
Reclamanţii se află sub aspectul analizat, într-o situaţie identică cu tot personalul din unităţile de justiţie, deoarece sunt parte a unui raport de muncă şi acumulează în urma executării acestui raport, vechime în muncă, care intră în conţinutul dreptului la vechime în muncă. Cu alte cuvinte, unul şi acelaşi element constând în dreptul la vechimea în muncă, produce efecte juridice diferenţiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcţie de apartenenţa la o anumită categorie socio-profesională.
Conform legislaţiei muncii, sistemul de salarizare este guvernat de două principii fundamentale, respectiv cel al egalităţii de tratament şi cel al diferenţierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea şi cantitatea muncii, respectiv condiţiile de muncă. Principiul egalităţii de tratament în salarizare implică recunoaşterea aceloraşi obiective şi elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situaţie comparabilă. Din moment ce reclamanţii sunt într-o situaţie aproape identică, nu doar comparabilă cu restul personalului din justiţie, rezultă că nu pot fi trataţi diferit şi discriminatoriu, prin refuzul acordării sporului de vechime. Efectul dreptului la vechime în muncă este garantat în mod egal de lege pentru toţi cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.
Nu are nicio relevanţă faptul că reclamanţilor le este recunoscut sporul de vechime în specialitate, deoarece această vechime nu se confundă cu vechimea în muncă, cele două noţiuni fiind distincte şi aplicându-se în mod simultan şi cumulativ.
În concluzie, reclamanţii sunt discriminaţi în sensul art. 2 şi 6 din O.U.G. nr. 137/2000, întrucât le-a fost refuzat sporul de vechime nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiţia normativă de acordare a acestui spor, ci sub pretextul că aparţin la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu.
De altfel, discriminarea a fost recunoscută şi de legiuitor în expunerea de motive la Legea nr. 45/2007 care a eliminat discriminarea şi restaurat dreptul reclamanţilor la sporul de vechime, astfel în cât, pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor civile cuvenite reclamanţilor, instanţa de fond în mod legal a aplicat procentele sporului de vechime din acest act normativ.
Acordarea despăgubirilor solicitate de reclamanţi nu se confundă cu un adaus la lege, ci reprezintă aplicarea prevederilor art. 269 Codul Muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminări în muncă.
Reclamanţii au solicitat, prin cererea de chemare în judecată, actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflaţie, cerere admisă legal de către instanţa de fond, având în vedere prevederile art. 1082 C. civ. şi art. 161 alin. (4) Codul Muncii. Debitorii (solidari) sunt ţinuţi la plata unor daune interese pentru neexecutarea obligaţiei sau pentru întârzierea executării, afară de cazul în care nu va justifica că nexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În cauza dedusă judecăţii pârâţii sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum şi pentru neiniţierea unor măsuri care să aibă ca finalitate eliminarea oricărei discriminări în materia salarizării.
În fine, potrivit art. 1084 C. civ., daunele interese cuprind nu numai pierderea efectivă ci şi beneficiul nerealizat, ori în speţă este de notorietate faptul că sumele cuvenite reclamanţilor s-au devalorizat în mod continuu dea lungul anilor.
Faţă de cele ce preced, nefiind incidente motivele prev. de art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ., invocate de recurenţi, iar Curtea nereţinând din oficiu motive de casare de ordine publică, urmează a se respinge ca nefondate recursurile declarate.
