Prin acţiunea înregistrată la acest tribunal sub nr. 2688/113/8 iunie 2006, reclamantul Spitalul Orăşenesc F cheamă în judecată pe pârâta H.B.F. pentru a fi obligată să plătească suma de 50.996 RON reprezentând cheltuieli suportate de reclamant pentru pregătirea pârâtei ca medic specialist.
Prin sentinţa civilă nr. 709/21.11.2007 a Tribunalului Brăila, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta Spitalul Orăşănesc F în contradictoriu cu pârâta H.B.F. şi în consecinţă: A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 50.996 lei reprezentând despăgubiri. S-a respins excepţia lipsei de interes invocată de pârâtă.
Împotriva acestei sentinţe civile a declarat recurs pârâta H.B.F., considerând-o nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:
A considerat că este întemeiată excepţia lipsei de interes a reclamantului. Astfel, a susţinut că reclamantul nu este titularul creanţei invocate în prezenta cauză pentru că drepturile salariale ale rezidenţilor din primii doi ani de rezidenţiat se suportă din bugetul Ministerului Sănătăţii, conform art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 58/2001.
Pe fondul cauzei, a precizat că, la data semnării contractului individual de muncă şi a actului adiţional, 07.04.2000, era în vigoare Ordinul nr. 1214/1993 privind înfiinţarea rezidenţiatului ca formă de pregătire în specialitate a medicilor şi farmaciştilor, act normativ ce nu prevedea răspunderea materială în sarcina medicului rezident.
Ulterior angajamentului luat la data de 7.04.2000, a intrat în vigoare O.U.G. nr. 259/7.12.2000 care, la data de 19.04.2001 era abrogat explicit de O.U.G. nr. 58/2001 care, la rândul ei, a suferit mai multe modificări. Astfel, a arătat recurenta că, în prezent, există două cerinţe legale în ceea ce priveşte răspunderea medicului rezident şi anume respectarea legislaţiei în vigoare şi respectarea normelor Uniunii Europene cu privire la libera circulaţie a persoanei.
Unica răspundere ce îi revine este asumată în temei contractual, respectiv contractul nr. 11/07.04.2000 completat prin act adiţional. Or, contractul individual de muncă respectiv actul adiţional prevede obligaţia sa de a suporta toate cheltuielile legale efectuate pentru pregătirea sa ca medic specialist şi nicidecum ceea ce a solicitat reclamantul.
A precizat că Legea părţilor-contractele se supun normelor în vigoare de la data semnării respectiv Ordinul nr. 1214/1993, act ce nu stabileşte niciun fel de răspundere materială a medicului rezident. Angajamentul său a fost de a suporta cheltuielile efectuate pentru pregătirea sa ca medic specialist ori cheltuielile reclamantului au fost de rezidenţiat.
Nu se face o distincţie clară între cheltuieli legale efectuate cu pregătirea ca medic specialist şi drepturi salariale, fiind inadmisibil şi în totală contradicţie cu dispoziţiile legale în vigoare obligarea unei persoane la restituirea sumelor de bani cu titlu de drepturi salariale primite în contul muncii prestate.
În concluzie, a învederat că sentinţa recurată este greşit întemeiată în baza reglementărilor O.U.G. nr. 58/2001 iar speţa de faţă nu se întemeiază pe tărâmul juridic al instituţiei formării profesionale, pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 188 şi 207 Codul muncii.
Astfel, instanţa a pronunţat o hotărâre cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii. În drept, a invocat dispoziţiile art. 304 indice 1 C. proc. civ. A solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei civile recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii ca lipsită de interes şi, în subsidiar, ca lipsită de temei legal.
Intimata reclamantă nu s-a prezenta în instanţă şi nu a depus întâmpinare.
Examinând recursul declarat din prisma motivelor invocate de recurentă cât şi sub celelalte aspecte de fapt şi de drept, în conformitate cu dispoziţiile art. 304 şi 304 1 C. proc. civ., Curtea apreciază că acesta este nefondat faţă de următoarele considerente:
În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes a reclamantului, invocată de către recurenta pârâtă, apreciem că în mod corect a fost respinsă de către prima instanţă. Astfel, faptul că fondurile sunt alocate Spitalului de către Ministerul Sănătăţii sau Casa Naţională de Asigurări de Sănătate nu înseamnă că pârâta nu are nicio obligaţie de restituire a sumelor cheltuite de reclamanta intimată pentru pregătirea sa profesională, recurenta având raporturi de muncă cu Spitalul Orăşenesc F.
Unităţile bugetare arătate mai sus alocă fonduri pentru plata salariilor, aşa cum a învederat recurenta însă, corect, răspunderea materială a pârâtei recurente este faţă de angajator, cu care are raporturi de muncă şi nu faţă de ceilalţi ordonatori de credite, cu atât mai mult cu cât temeiul de drept al acţiunii este art. 270 Codul Muncii, în baza căruia răspunderea materială a salariatului este faţă de angajatorul său şi faţă de alte persoane, indiferent de faptul că sunt ordonatori principali sau secundari de credite.
Este cert faptul că fondurile au fost alocate într-adevăr, reclamantei intimate de către ordonatorul de credite însă au fost cheltuite de aceasta pentru pregătirea profesională a recurentei astfel că, în mod corect este titularul dreptului pretins.
Afirmaţia recurentei în sensul că, potrivit notei de calcul depusă la dosarul de fond, s-au efectuat cheltuieli reprezentând drepturi salariale ale recurentei nu o pute reţine deoarece din această notă de calcul rezultă că suma reprezintă cheltuieli efectuate de unitate pentru pregătirea ca medic specialist în perioada 17.04.2000-31.12.2005 constând în drepturile salariale primite în perioada şcolarizării, şi deci este arătat în ce constă prejudiciul adus unităţii.
Pentru aceste considerente, nu reţinem ca fiind întemeiat primul motiv de recurs.
Asupra fondului cauzei, de asemenea, apreciem ca fiind legală şi temeinică sentinţa primei instanţe pentru următoarele motive:
Reţinem că recurenta reclamantă a semnat actul adiţional la contractul individual de muncă, la data de 7.04.2000.
Chiar dacă actul normativ în vigoare la acea dată (Ordinul nr. 1214/1993) nu prevedea răspunderea materială în sarcina medicului rezident, devin incidente dispoziţiile Codului muncii care nu interzic încheierea un act prin care salariatul să îşi asume anumite obligaţii, atât timp cât şi în cadrul relaţiilor de muncă este instituit principiul libertăţii contractuale. De altfel, chiar şi prin art. 8 Codul Muncii s-a instituit principiul consensualismului şi al bunei credinţe în relaţiile de muncă.
Şi în materia dreptului muncii se aplică regulile generale specifice ale dreptului civil, cu distincţiile particulare care nu se aplică în cazul de faţă, potrivit dispoziţiile art. 295 Codul Muncii.
Prin art. 969 C. civ. este consacrat principiul libertăţii actelor juridice civile, potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Deci, dacă se respectă legea şi morala, subiectele de drept sunt libere să încheie convenţii sau orice acte juridice.
Unul din efectele acestui principiu este şi acela că, în cazul în care încheie un act juridic, părţile sunt libere să stabilească aşa cum doresc, conţinutul acestuia numai cu condiţia să se încadreze în limitele prevăzute de lege. Aşa cum am arătat mai sus clauzele actului adiţional nu încalcă în niciun fel dispoziţii imperative ale legii
Prin semnarea actului adiţional de către recurenta pârâtă şi acordul acesteia la suportarea cheltuielilor de şcolarizare nu se încalcă nicio prevedere legală imperativă ci este doar o asumare a unei obligaţii de către recurentă neinterzisă de legea specială în vigoare la acel moment.
Nici Codul muncii nu prevede obligaţii dar nici nu interzice încheierea de acte juridice prin care părţile să îşi poată exprima opţiunile. Din aceste motive nu reţinem ca întemeiată nici susţinerea recurentei în ceea ce priveşte dispoziţiile legale aplicabile în prezent deoarece analizăm prevederile legale în vigoare la data semnării actului adiţional. Mai mult, acţiunea este întemeiată pe dispoziţiile art. 270 Codul Muncii care instituie răspunderea salariaţilor.
În ceea ce priveşte afirmaţia recurentei în sensul că este interzisă munca forţată, arătăm că acest aspect a fost analizat şi de către Curtea Constituţională care, prin decizia nr. 271/2005, s-a pronunţat asupra conformităţii textului art. 195 alin. (1), (2) şi (3) Codul Muncii cu dispoziţiile legii fundamentale.
A arătat Curtea Constituţională că norma prohibitivă nu este absolută ci doar condiţionează iniţiativa salariatului de a înceta un contract de muncă de suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională şi, implicit, de respectarea unei obligaţii asumate prin act adiţional.
Această dispoziţie Codul Muncii interzice salariatului doar iniţierea încetării contractului de muncă înainte de expirarea timpului prevăzut în actul adiţional, în care trebuia să presteze munca în folosul angajatorului care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea sa profesională. Salariatul nu este ţinut cu forţa la acel loc de muncă însă, dacă nu îşi respectă obligaţia asumată prin actul adiţional, poate fi obligat să restituie angajatorului cheltuielile suportate de acesta. În acest mod, nu se încalcă niciuna din normele Uniunii Europene.
Nu reţinem ca întemeiată nici afirmaţia recurentei în sensul că au fost efectuate cheltuieli pentru rezidenţiat iar angajamentul a fost legat de pregătirea sa ca medic specialist, întrucât din nota de clacul rezultă că se au în vedere cheltuielile efectuate de unitate pentru pregătirea ca medic specialist şi nu de rezidenţiat.
Chiar dacă în actul adiţional nu erau precizat cuantumul cheltuielilor, arătăm că această creanţă este determinabilă, fiind specificat „cheltuieli legale efectuate pentru pregătirea ca medic specialist” (fila 12 din dosarul de fond). Or, dacă pregătirea a avut loc în anii 2000-2005, nu era nicidecum posibilă cuantificarea unei sume prin actul adiţional întocmit în anul 2000.
Referitor la distincţia între cheltuielile efectuate cu pregătirea ca medic specialist şi drepturi salariale, apreciem că suma solicitată de intimată reclamantă este echivalentă cu drepturile salariale încasate pe perioada rezidenţiatului, proporţional cu perioada nelucrată.
În consecinţă, în baza dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta pârâtă H.B.F., hotărârea instanţei de fond fiind dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a legii.
