Prin Sentinţa nr. 34/14 ianuarie 2008, Tribunalul Mehedinţi Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins acţiunea formulată de reclamantul H.J.N.E. în contradictoriu cu pârâta S. – Sucursala S.E. – şi respinge cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta S. – Sucursala S.E. – în contradictoriu cu Casa Judeţeană de Pensii M. Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul a reţinut următoarele:
Prin decizia nr. (...)/1.03.2004 emisă de Casa Judeţeană de Pensii M reclamantului i-au fost acordate drepturile de pensie pentru munca depusă şi limită de vârstă, începând cu data de 15.02.2004 pentru un stagiu complet de cotizare de 47 ani, 4 luni şi 1 zi, din care 22 ani, 3 luni şi 12 zile în grupa I de muncă şi 4 ani, 3 luni şi 15 zile în grupa a II-a şi 2 ani 9 luni în condiţii deosebite.
La data de 21.07.2004 reclamantul a contestat în instanţă decizia de pensionare solicitând şi reintegrarea în funcţia avută anterior.
Prin SC 1078/24.10.2005 a Tribunalului Mehedinţi s-a constatat nelegalitatea deciziei de pensie şi a fost obligată pârâta S. –Sucursala Romag E. să-l reintegreze pe reclamant în funcţia avută anterior şi să-i plătească drepturile salariale până la data reintegrării, actualizate cu indicele de inflaţie. Hotărârea Tribunalului Mehedinţi a rămas irevocabilă prin decizia 301din 31.01.2007 a Curţii de Apel Criova.
Faţă de această situaţie este nefondată excepţia tardivităţii cererii de acordare a daunelor morale invocată de pârâtă în raport de art. 283 Codul muncii şi de Decretul 167/1958.
Pentru acordarea unor despăgubiri morale este necesar a se dovedi existenţa unui prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită a celui chemat în judecată în acest scop. Constatarea nelegalităţii deciziei de pensionare şi a încetării de drept a contractului de muncă al reclamantului s-a făcut prin SC 1078/24.10.2005 a Tribunalului Mehedinţi rămasă irevocabilă prin decizia 301/31.01.2007 a Curţii de Apel Craiova.
S-a constatat astfel, că în mod nelegal pârâta a formulat cerere de pensionare a reclamantului în condiţiile prevăzute de art. 42 din Legea nr. 19/2000, aceasta fiind un atribut exclusiv al persoanei care poate beneficia de reducerea vârstei standard de pensionare ca urmare a condiţiilor în care a muncit, ori reclamantul nu a formulat o astfel de cerere motiv pentru care s-a constatat întemeiată contestarea deciziilor emise de pârâtă şi de Casa Judeţeană de Pensii M.
Raportat la această situaţie se constată că cererea de faţă este formulată în termenul prevăzut de art. 283 Codul muncii.
Din probele administrate în cauză nu s-a făcut dovada concretă a prejudiciului moral suferit de reclamant pe planul aprecierii sociale, a conduitei sau a priceperii sale profesionale.
Împrejurarea că reclamantul a fost reîncadrat, în funcţia avută anterior măsurii contestate acordându-se şi drepturile salariale de care a fost lipsit de la data emiterii deciziei de pensionare şi până la reintegrarea efectivă, reactualizată cu indicele de inflaţie a înlăturat orice suspiciuni asupra persoanei reclamantului.
S-a susţinut că prin atitudinea culpabilă a pârâtei reclamantul a suferit moral datorită diminuării veniturilor, lipsa de perspectivă, imposibilitatea întreţinerii celor două fiice studente, aspecte care însă nu au fost dovedite.
Declaraţiile martorilor audiaţi în cauză sunt subiective (având în vedere gradul de rudenie dintre aceştia şi părţi), şi nu se coroborează cu niciun alt înscris care să ducă la concluzia unui prejudiciu moral concret reclamantului.
Astfel nu s-a făcut dovada lezării imaginii reclamantului, căderea sa psihică determinată de starea de stres ca urmare a pensionării, care de altfel este o etapă firească pe care orice angajat o parcurge.
Nefiind dovedit un prejudiciu real şi concret suferit de reclamant, dincolo de aprecierile personale cu privire la sine şi la familie se constată nefondată acţiunea.
Pe cale de excepţie pârâta a invocat neretroactivitatea legii civile având în vedere că acordarea de daune morale a fost prevăzută după modificarea art. 269 alin. (1) Codul muncii iar pretenţiile reclamantului sunt circumscrise unei cauze anterioare acestei reglementări.
Se constată nefondată şi această excepţie, având în vedere că temeiul de drept al pretenţiilor reclamantului este art. 998 C. Civil chiar dacă acesta a invocat în acţiune art. 269 Codul muncii.
Cererea de chemare în garanţie urmează să fie respinsă având în vedere respingerea acţiunii principale.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul H.J.N.E., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. S-au invocat următoarele:
Ca în mod greşit s-a respins acţiunea reţinând ca nu s-a făcut dovada prejudiciului moral, în condiţiile în care s-au administrat probe din care a rezultat conduita culpabila a unitaţii intimate, cat si gravele prejudicii morale aduse. Ca Tribunalul a apreciat ca nu a fost lezata în niciun fel imaginea, nici viata de familie, cat si imposibilitatea de a practica meseria pentru care s-a pregătit o viata pana la vârsta legala de pensionare. Ca martorii audiaţi în cauza au relevat foarte clar prejudiciul moral suferit.
La solicitarea instanţei s-au depus la dosar contract colectiv de munca al S., valabil în perioada în care s-au petrecut faptele, actele adiţionale la contractul individual de munca si fisa postului.
Analizând motivele de recurs în raport cu sentinţa recurată, Curtea retine următoarele:
Pretenţiile reclamantului au vizat perioada începând cu data de 1.03.2004, data la care s-a dispus concedierea, şi până la data pronunţării deciziei civile nr. 301/31.01.2007 de către Curtea de Apel Criova, prin care s-a dispus reintegrarea în munca. Reclamantul a precizat, prin acţiunea sa, că unitatea intimata, atât prin îndepărtarea abuziva din unitate, cat si prin atitudinea sa i-a adus grave prejudicii morale, astfel incat în temeiul art. 269 Codul muncii, modificat si completat prin L. 25.07.2007, a solicitat plata de daune morale.
Din considerentele Deciziei nr. 301/31.01.2007, Curtea retine ca între cele doua părţi, în perioada arătata s-a desfăşurat un litigiu de munca, prin sentinţa nr. 1078/2005 Tribunalul Mehedinţi, admiţând acţiunea, a dispus reintegrarea reclamantului şi plata drepturilor salariale aferente începând cu data de 12.03.2004 şi până la reintegrare, sentinţa rămasa irevocabila prin decizia amintita.
Prin concluziile depuse la instanţa de fond, unitatea a invocat neretroactivitatea legii civile în ceea ce priveşte art. 269 alin. (1) Codul Muncii în modificarea survenita prin dispoziţiile L. 237/25.07.2007, precum si Decizia nr. XL din 7 mai 2007.
Recursul este neintemeiat pentru urmatoarele motive ce vor fi dezvoltate în continuare:Potrivit art. 329 Codul d e procedura civila - Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înlta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, precum şi colegiile de conducere ale curţilor de apel au dreptul, pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României, să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.Deciziile prin care se soluţionează sesizările se pronunţă de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Soluţiile se pronunţă numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese. Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe.
Prin Decizia nr. XL(40) din 7 mai 2007 Înlta Curte de Casaţie si Justiţie a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înlta Curte de Casaţie şi Justiţie si a stabilit urmatoarele:
În cadrul litigiilor de muncă privind atragerea răspunderii patrimoniale a angajatorilor, potrivit art. 269 alin. (1) Codul Muncii, daunele morale pot fi acordate salariaţilor numai în cazul în care legea, contractul colectiv de muncă sau contractul individual de muncă cuprinde clauze exprese în acest sens.
În considerentele Deciziei mentionate Inalta C de Casatie si Justie a precizat urmatoarele: „Atât timp cât natura juridică a răspunderii patrimoniale, reglementată de Codul muncii, este o varietate a răspunderii civile contractuale, cu anumite particularităţi imprimate de caracterul raporturilor de muncă, între care şi aceea stabilită derogatoriu, prin art. 269 alin. (1) şi art. 270 alin. (1) potrivit căreia are ca obiect numai repararea pagubelor materiale, este evident că în temeiul unei astfel de răspunderi nu pot fi acordate şi daune morale, acestea putând fi pretinse, în condiţiile art. 998 şi 999 din Codul civil, numai în cadrul răspunderii civile delictuale.
Or, în raport cu regula proprie dreptului comun în materia răspunderii contractuale, potrivit căreia daunele morale pentru prejudiciul nepatrimonial suferit nu pot fi stabilite, în cadrul unei asemenea răspunderi, decât cu titlu de excepţie, înseamnă că acordarea lor nu este posibilă decât în cazul când există o dispoziţie legală care le prevede sau atunci când s-a stipulat expres în contractul încheiat.
Aşa fiind, se impune să se considere că, în temeiul răspunderii patrimoniale a angajatorului, astfel cum este reglementată în art. 269 alin. (1) Codul Muncii, pot fi acordate daune morale salariaţilor numai în ipoteza în care legea le prevede ori au fost inserate în contractul colectiv de muncă sau în contractul individual de muncă anumite clauze referitoare la răspunderea angajatorului şi pentru asemenea daune”.
Art. 269 alin. (1) Codul Muncii, în reglementarea iniţiala, în vigoare la data desfasurarii faptelor ce fac obiectul prezentei acţiuni prevedea că „angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul”. Aceste dispoziţii, în interpretarea dată prin Decizia nr. XL/2007 sunt cele care isi găsesc aplicare în prezentul litigiu si nu cele reglementate prin L. 237/2007, lege care a intrat în vigoare la o data ulterioara desfasurarii faptelor.
Analizând dispoziţiile contractului colectiv de munca S. 2004-2008 si contractului individual de munca al recurentului se constata ca acestea nu cuprind dispoziţii privind acordarea de daune morale.
In raport de prevederile art. 269 alin. (1) Codul muncii, în redactarea iniţiala si de prevederile Deciziei nr. XL/2007, obligatorie pentru instanţa, Curtea retine ca în lipsa unor prevederi exprese în lege, în contractul colectiv de munca si în contractul individual de munca, care sa prevadă acordarea de daune morale, recursul formulat de către recurent este neîntemeiat, motiv pentru care va fi respins ca atare.
NOTĂ REDACŢIE:
Prin modificările aduse de O.U.G. nr. 237/2007 se prevede în mod expres că se pot acorda daune morale indiferent daca sunt sau nu sunt prevăzute în lege sau în contracte colective de muncă.
