Prin acţiunea înregistrată sub nr. (...) pe rolul Tribunalului Buz ău reclamanta O.N.M. a formulat contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 1087/4.12.2007 emisa de D.G.A.S.P.C B, solicitând anularea acesteia ca nelegala.
Tribunalul Buzău prin sentinţa civilă nr. 108 din 11 februarie 2008 a respins contestaţia promovată de reclamanta O.N.M. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului B .
Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut următoarele:
Prin dispoziţia nr. 1987/4.12.2007 D.G.A.S.P.C. B a dispus sancţionarea reclamantei O. N. M. cu avertisment scris, pentru neprezentarea cu copilul aflat în grijă la vizita stabilita conform legii, cu părinţii, fără să anunţe, cu intenţia recunoscută de a nu se conforma acestei sarcini.
Astfel, reclamanta are în plasament, ca asistent maternal profesionist, pe minora D. G. prin Hotărârea nr. 3502/2005 a comisiei pentru Protecţia Copilului fiind supusă Legii 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului şi Codului Familiei.
La data de 28.11.2007, reclamanta în calitate de asistent maternal profesionist nu s-a prezentat cu copilul D. G. la vizita cu părinţii şi nici nu a putut fi luată legătura cu aceasta. Până la terminarea programului la ora 16.30, nu s-a prezentat la vizită şi nici nu a putut fi contactată telefonic. Ulterior din discuţiile purtate la telefon reclamanta a precizat că nu a prezentat copilul deoarece părinţii sunt decăzuţi din drepturile părinteşti şi a considerat că nu este necesară deplasarea.
Deşi i s-a adus la cunoştinţă că deciziile privind situaţia copilului sunt luate de asistentul social al copilului reclamanta a precizat ca timpul scurt de când lucrează asistentul social al copilului în serviciul de îngrijiri nu a fost suficient pentru a cunoaşte detalii cu privire la situaţia lui.
Un alt argument al reclamantei a fost acela ca părinţii au fost decăzuţi din drepturile părinteşti că au abandonat copilul încă de la naştere în maternitatea B fără a se interesa vreodată de starea lui, declarând că nu îl doresc.
Pe data de 5.12.2007 totuşi a prezentat copilul la vizită arătând că în urma vizitei copilul a suferit puternici şoc emoţional.
Conform art. 14 din Legea nr. 272/2004 privind promovarea şi protecţia drepturilor copilului, copilul are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii. Faptul că părinţii sunt decăzuţi din drepturile părinteşti nu prezintă importanţă nefiind vorba de încredinţarea copilului ci doar de prezentarea lui la vizită.
Acest aspect rezultă şi din prev. art. 16 din convenţia de plasament nr. (...)/26.10.2005 încheiată între părţi, care la rubrica obligaţiile asistentului maternal profesionist la pct. b, prevede obligativitatea de a asigura menţinerea legăturilor copilului cu familia biologică extinsă prin orice mijloace (corespondenţă scrisă, convorbiri telefonice, vizite ale copilului în familie) şi să pregătească remiterea acestuia.
O altă obligaţie este aceea de a răspunde la solicitările serviciilor D.G.A.S.P.C., în legătură cu munca sa şi activitatea de creştere, îngrijire şi educare a copilului ( art. 16 pct. i).
De asemenea Direcţiei de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului îi revine obligaţia să ofere şi să asigure asistenţă specializată părinţilor, cât şi celor cărora le-a fost limitat exerciţiul acestor drepturi, pentru creşterea capacităţii acestora de a se ocupa de copii, în vederea redobândirii exerciţiului drepturilor părinteşti (art. 37 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului).
Chiar din conţinutul cererii de chemare în judecată rezultă că reclamanta recunoaşte că în mod deliberat nu a prezentat minora la vizita cu părinţii, pentru că aceştia sunt decăzuţi din drepturile părinteşti, iar minora nu doreşte să îi întâlnească, fiind marcată de faptul că a fost părăsită de ei în maternitate.
Acest lucru înseamnă o depăşire a specificului muncii sale şi a atribuţiilor de asistent maternal profesionist, motiv pentru care pârâta în mod corect a procedat la sancţionarea reclamantei cu „avertisment scris”.
Conform art. 263 alin. (1) din Codul M u n c i i: angajatorul dispune de prerogativa disciplinară având dreptul de a aplica potrivit legii sancţiuni disciplinare salariaţilor săi de câte ori aceştia au săvârşit o abatere disciplinară.
În acest sens, pârâta ţinând cont că reclamanta este la prima abatere i-a aplicat sancţiunea avertismentului scris, cea mai uşoară în ordinea enumerării lor în dreptul muncii.
Reţinând cele relatate mai sus şi având în vedere că reclamanta nu a produs nicio probă din care să rezulte o situaţie anterioară celei menţionate, că a recunoscut abaterea disciplinară reţinută în sarcina ei, şi că după introducerea contestaţiei nici nu s-a mai prezentat în instanţă a respins contestaţia ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs contestatoarea O.N., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
A arătat recurenta că sentinţa recurată i-a fost comunicată cu întârziere, respectiv cu încălcarea dispoziţiile art. 261 alin. (3) C. proc. civ. şi că în cuprinsul acesteia s-a omis să se menţioneze numele judecătorului pe care l-a recuzat, omisiune care a avut drept scop ascunderea legăturii de rudenie dintre acest magistrat şi consilierul juridic al intimatei pârâte, sens în care cererea sa de recuzare apare ca fiind întemeiată. A mai învederat recurenta că sentinţa recurată este nulă absolut prin omisiunea înscrierii numelui consilierului juridic, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
Pe fondul cauzei, recurenta a precizat că nu a mai fost sancţionată disciplinar, sancţiunea contestată fiind prima sancţiune aplicată, depunând în acest sens înscrisuri. O altă critică vizează motivarea sentinţei care este, total eronată şi denotă reaua credinţă din partea completului de judecată”, în interpretarea probelor dosarului. O altă critică vizează probele de care a înţeles pârâta să se folosească în cadrul procesului, sens în care recurenta a precizat că în afară de întâmpinare, pârâta nu a mai adus probe în susţinerea afirmaţiilor sale.
Recurenta a mai susţinut că prima instanţă a dat dovadă de imparţialitate interpretând probele în favoarea intimatei reţinând şi interpretând probele în favoarea acestei părţi, ignorând total voinţa copilului aflat în plasament care nu a dorit să-şi întâlnească părinţii biologici. A arătat recurenta că în mod greşit s-a reţinut de către prima instanţă faptul că a recunoscut săvârşirea acestei abateri disciplinare întrucât ea nu a încălcat normele incidente în cauză.
Pentru aceste considerente, a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii prin care a fost respinsă cererea de recuzare, admiterea acestei, casarea sentinţei, modificarea în tot a sentinţei şi pe fond admiterea contestaţiei formulată şi anularea dispoziţiei de sancţionare emisă de intimata-pârâtă.
Ulterior, contestatoarea a depus note scrise denumite, motive de ordine publică şi precizări”, la care a ataşat înscrisuri prin care a susţinut că în cauză consilierul juridic al pârâtei nu şi-a justificat calitatea de reprezentant al acesteia prin faptul că nu a depus la dosar delegaţia, fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 161 alin. (1) şi 2 C. proc. civ., impunându-se în acest sens anularea întâmpinării.
Precizările privesc fondul cauzei, recurenta învederând faptul că referatul întocmit de asistentul social N.O. este realizat cu rea credinţă, sens în care sancţionarea sa este lovită de nulitate absolută, şi că activitatea desfăşurată ca asistent maternal s-a realizat conform normelor în vigoare. Recurenta a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Intimata Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului B a formulat întâmpinare prin care a reiterat susţinerile de la fond şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Recurenta a răspuns la întâmpinarea intimatei, cerând anularea acesteia cu motivarea că nu conţine răspunsuri la motivele sale de recurs.
Curtea verificând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, a dispoziţiilor legale incidente în cauză dar şi sub toate aspectele conform art. 304 C. proc. civ. constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele următoare:
În ceea ce priveşte încheierea pronunţată la data de 8.02.2008 prin care a fost respinsă cererea de recuzare a d-lui judecător E.G., membru al completului de judecată, Curtea constată că prima instanţă a reţinut în mod corect că nu sunt incidente dispoziţiile art. 27 pct. 1 şi pct. 4 C. proc. civ., neexistând probe care să conducă la concluzia că imparţialitatea magistratului în soluţionarea cauzei ar fi afectată de relaţiile de rudenie menţionate cu privire la consilierul juridic şi notarul public E. (T.) N.D., aceste relaţii de rudenie neexistând, fiind doar o coincidenţă de nume.
Pe fondul cauzei, Curtea reţine următoarea situaţie de fapt:
Contestatoarea recurentă este asistent maternal profesionist iar obligaţiile ale sunt prevăzute la art. 16 din Convenţia de plasament încheiată între părţi, printre acestea figurând şi obligativitatea de a asigura menţinerea legăturilor copilului cu familia biologică (prin orice mijloace: corespondenţă scrisă, convorbiri telefonice, vizite ale copilului în familie) şi să pregătească remiterea acestuia. O altă obligaţie este aceea de a răspunde la solicitările DGASPC în legătură cu munca sa şi de activitatea de creştere, îngrijire şi de educare a copilului.
Contestatoarea nu a prezentat copilul avut în plasament la vizita cu părinţii, atitudine motivată de faptul că părinţii sunt decăzuţi din drepturile părinteşti. Contestatoarea a prezentat copilul la vizita cu părinţii la o dată ulterioară arătând că în urma acestei întâlniri copilul a suferit un şoc puternic. Urmare acestei fapte, apreciată de angajator ca fiind abatere disciplinară, contestatoarea a fost sancţionată prin dispoziţia nr. 1087/4.12.2007 cu avertisment scris.
Această situaţie de fapt a fost stabilită în mod corect de prima instanţă şi nu a fost tăgăduită de contestatoare, astfel cum rezultă din actele şi lucrările dosarului. Astfel, din actele dosarului rezultă în mod cert că recurenta cunoştea că trebuie să prezinte copilul la vizita cu părinţii şi că în mod deliberat a încălcat această obligaţie apreciind că minora nu doreşte să îi întâlnească, fiind abandonată de către părinţi, cu atât mai mult cu cât aceştia sunt decăzuţi şi din drepturile părinteşti.
Această apreciere realizată de către contestatoare, care a dus şi la încălcarea obligaţiei pe care o avea conform Convenţiei, a condus la o depăşire a specificului muncii sale şi a atribuţiilor de asistent maternal profesionist. Contestatoarea nu a contestat situaţia de fapt iar explicaţiile oferite pentru încălcarea obligaţiei avute exced dispoziţiilor legale şi nu sunt de natură a înlătura abaterea disciplinară săvârşită.
Prima instanţă a examinat susţinerile din contestaţie şi a apreciat că acestea nu sunt întemeiate şi că în mod corect pârâta a aplicat sancţiunea avertismentului scris. Pârâta a respectat dispoziţiile art. 264 şi 266 Codul Muncii care prevăd aplicarea graduală a sancţiunilor şi în raport de gravitatea abaterii sens în care a ţinut cont de faptul că este prima abatere disciplinară săvârşită de către contestatoare şi i-a aplicat sancţiunea avertismentului scris.
Aşa cum am arătat, recurenta nu contestă fapta săvârşită, ci invocă reaua credinţă a intimatei în aplicarea acestei sancţiuni pe care o apreciază ca fiind nelegală şi netemeinică. Curtea constată însă că aceste susţineri nu pot fi reţinute, nefiind dovedite de materialul probator al cauzei. Nici în primă instanţă şi nici în recurs contestatoarea nu a adus probe care să conducă la concluzia existenţei unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută în dispoziţia de sancţionare, situaţie de fapt care a fost probată de către angajator şi care justifică măsura dispusă.
Examinând critica privind motivarea sentinţei, Curtea reţine că nu poate fi reţinută. Astfel, expunerea de motive din sentinţă este clară şi obiectivă, soluţia fiind pronunţată prin raportare la materialul probator al cauzei şi la dispoziţiile legale incidente în dezlegarea pricinii.
Contestatoarea recurentă nu a precizat care sunt aprecierile eronate din considerentele sentinţei şi de ce apreciază că a fost încălcată obligaţia de imparţialitate în soluţionarea cauzei, astfel încât să poată fi identificate pretinse greşeli de interpretare a probelor şi de aplicare a legii. B. generică a relei-credinţe ori semnalarea unor pretinse greşeli de judecată nu constituie motiv de recurs şi nu poate genera controlul de legalitate şi temeinicie din partea instanţei de recurs.
Tot astfel, în mod greşit recurenta, invocând încălcarea art. 261 alin. (3) C. proc. civ. a susţinut că sentinţa primei instanţe i-a fost comunicată cu nerespectarea termenului de 7 zile de la pronunţare.
În realitate, conform art. 264 alin. (1) C. proc. civ. motivarea hotărârii se va face în termen de cel mult 30 zile de la pronunţare, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 266 alin. (3) din acelaşi cod, ea se va comunica părţilor în copie, în cazul când aceasta este necesară pentru curgerea termenului de exercitare a căii de atac.
Termenul de 30 zile pentru motivare este relativ, are caracter de recomandare şi nu de decădere, astfel că eventuala lui depăşire nu afectează legalitatea hotărârii.
În egală măsură, lipsa numelui şi prenumelui consilierului juridic al intimatei care a reprezentat-o în instanţă şi nedovedirea calităţii de reprezentant ca şi depunerea întâmpinării în aceste condiţii nu constituie cazuri de recurs care sunt expres prevăzute de art. 304 pct. 1- 9 cod pr.civ.
Tot astfel, lipsa calităţii de reprezentant al unei părţi, invocate în faţa instanţei ca excepţie, are drept consecinţă eventuala anulare a actelor îndeplinite de persoana care nu justifică o atare calitate, nefiind caz de recurs, în condiţiile în care în faţa instanţei de fond nu s-a invocat această excepţie.
Curtea constată că susţinerile recurentei nu au niciun temei, pentru că la instanţa de fond consilierul juridic al intimatei Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului B nu a fost prezent efectiv în instanţă, nu a pus concluzii şi nu a formulat nicio cerere în numele acesteia; întâmpinarea a fost depusă anterior termenului de judecată din 11 februarie 2008, de intimată prin reprezentanţii legali iar la şedinţa dezbaterilor, părţile au lipsit.
Concluzionând, Curtea constată că niciuna din criticile formulate nu este întemeiată, nefiind afectată legalitatea sau temeinicia încheierii de şedinţă din data de 8.02.2008 şi nici a sentinţei recurate, sens în care, apreciind recursul ca fiind nefondat, îl va respinge conform dispoziţiile art. 312 C. proc. civ.
