Starea de prosperitate adusă de pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774) precum și numirea în Țara Românească a lui Alecsandru Ipsilanti, domn interesat de „dreptate” cu o remarcabilă activitate judecătorească, dar și reformator în domeniul juridic, ne permit să identificăm și să clasificăm ocupațiile din Țara Românească, din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.
Toate aceste „ocupații” atestă fără urmă de îndoială existența unor relații de muncă extrem de puternice, care își dezvoltă norme de reglementare specifice, norme care se dezvoltă paralel cu normele de drept civil.
Toate acestea ocupații demonstrează, fără urmă de îndoială faptul că dreptul muncii nu derivă din dreptul civil, contractul individual de muncă român nu derivă din contractul de drept roman „locatio operarum/locatio operis”, ci se dezvoltă de sine stătător, ca formă văzută și atestată documentar și în mediul urban nu doar în cel agrar, începând foarte probabil cu sec. XII și până la începutul sec XX când este adoptat primul Cod al muncii român – Legea din 1912, care reglementează pentru prima dată contractul individual de muncă sub denumirea de „învoiala părților” (termen extrem de apropiat de cel utilizat în sec XVIII și anume „tocmeală”).
A ignora existența acestor ocupații specifice relațiilor de muncă atât din domeniul privat, cât și din domeniul public (avem în vedere salariații plătiți din fonduri publice) înseamnă a refuza acceptarea urbanizării Țărilor române precum și a specializării producției și forței de muncă, cu efect direct asupra apariției normelor specifice de drept al muncii, distincte de relațiile civile.
Că așa este, o demonstrează fără urmă de îndoială specializarea instanțelor de judecată, pe care le vom trata în amănunține cu altă ocazie, acum mărginindu-ne să precizăm că toate litigiile din interiorul breslelor erau de competența exclusivă a breslelor.
În a doua parte a sec. XVIII Țara românească are următoarele instanțe de judecată, pentru dreptul comun (facem precizarea că această împărțire este oarecum artificială, dar nu aleatorie, la acea epocă nu exista o împărțire clară a competenței materiale sau teritoriale):
- primă fază - la nivel de ispravnic;
- apel – la nivel de judecătorie
- recurs – în fața domnitorului (divanului domnesc)
Toate procesele „profesionale” erau de competența exclusivă a breslei din care făceau parte părțile. Litigiile de drept comun, în care erau implicații breslașii, se judecau după dreptul comun.
În ceea ce privește dreptul substanțial aplicabil, în cazul litigiilor dintre breslași (avem în vedere aici inclusiv cele apărute n executarea contractului individual de muncă) li se aplicau normele prevăzute în statutul breslei, sau obiceiul locului, fără trimitere la norme de drept comun, care de altfel nici nu reglementau astfel de relații, ci numai relații de drept civil.
Nu vom trece de la o extremă la cealaltă și anume să susținem că relațiile de drept civil nu au influențat primele relații de muncă, însă de la această influență, normală, firească realizată în secolele XIV – XIX, până a se susține că dreptul muncii derivă ca ramură de drept din Codul civil de la 1864, sau chiar că derivă în totalitate din dreptul civil, este o cale lungă pe care nici un document istoric din domeniul relațiilor de muncă nu o conformă.
De asemenea, din analiza ocupațiilor existente în Țara Românească vom observa că terminologia meseriilor atestat în sec. XVII se păstrează și în zilele noastre (ex: zidar, zugrav, argintar, bărbier etc.) ceea ce atestă continuitatea relațiilor de muncă. Ar fi ilogic să se păstereze numai terminologia meseriilor, dar elemente care țin de reglementarea relațiilro de muncă să fie importate direct din Codul civil de al 1864 sau să fie invenția sec XX.
Redăm în continuare „clasificare ocupațiilor” din Țara Românească din a doua jumătate a sec. XVIII cu precizarea că această clasificare ne aparține, nici un document pe care l-am studiat personal (nu excludem existența vreunui alt document sau studiu) nu cuprinde acest tip de clasificare.
Ranguri boierești
CAIMACÁM, caimacami, s. m. 1. Locțiitor al unor demnitari (turci). ◊ Compus: caimacam-aga = locțiitor al marelui vizir. 2. Locțiitor al domnului, însărcinat cu administrarea Moldovei și Țării Românești până la instalarea pe tron a noului domn. 3. Locțiitor al banului Craiovei, începând din 1761. [Var.: caimacán s. m.] – Din tc. kaymakam.
BAN2, bani, s. m. 1. Guvernator al unei regiuni de graniță în Ungaria feudală. 2. (Titlu și funcție de) mare dregător în Țara Românească după sec. XV; (și în forma mare ban) (titlu purtat de) boierul care guverna Banatul Severinului, apoi Oltenia. ♦ (În Muntenia) Cel mai înalt rang boieresc; persoană care deținea acest rang. – Cf. magh. ban, scr. ban. Ispravnic
POSTÉLNIC, postelnici, s. m. 1. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Titlu dat unui mare boier, membru al sfatului domnesc, care avea în grijă camera de dormit a domnului și organiza audiențele la domn; boier care avea acest titlu. ◊ Postelnicul al doilea (sau al treilea etc.) = subordonat (de grade diverse) al postelnicului (1). ♦ (Mai târziu) Ministru al Afacerilor Externe. 2. Titlu onorific dat boierilor care aveau unele atribuții administrative; boier care avea acest titlu. – Din sl. posteĩlnikŭ.
POSTELNICÉL, postelnicei, s. m. Titlu dat unui slujbaș (civil sau militar) de la curtea domnească subordonat postelnicului (1); persoană care avea acest titlu. – Postelnic + suf. -el.
VÓRNIC, vornici, s. m. 1. (În evul mediu, în țările românești) Mare dregător la curtea domnească, însărcinat cu supravegherea curții, cu conducerea treburilor interne ale țării, având și atribuții judecătorești. ◊ Mare vornic (sau vornic mare) = cel dintâi boier din divan, având sarcina de cârmuitor și de înalt judecător al curții domnești și al întregii țări. Vornic de Țara de Jos (sau de Sus) = dregător cu rang de vornic (1) a cărui autoritate se întindea asupra unei jumătăți din țara Moldovei. ♦ Reprezentant al domniei în orașe, cu atribuții judecătorești. 2. (Înv.) Primar al unui sat sau al unui târg. ♦ Funcționar în administrarea comunelor rurale, însărcinat cu distribuirea corespondenței, convocarea sătenilor la adunări, anunțarea știrilor etc.; crainic, pristav, vornicel (2). 3. Vornicel (3) – Din sl. dvorĩnikŭ.
VORNICÉL, vornicei, s. m. 1. Slujbaș subaltern al vornicului (1), însărcinat cu judecarea pricinilor mai mici de prin județe și sate. 2. (Înv.) Vornic (2). 3. Flăcău însărcinat cu poftirea și cinstirea oaspeților la nunțile țărănești, cu conducerea alaiului nunții, cu anunțarea darurilor și cu rostirea orației de nuntă; vornic (3). – Vornic + suf. -el.
ISPRÁVNIC, ispravnici, s. m. Dregător care aducea la îndeplinire o poruncă domnească sau (mai târziu) care conducea, ca reprezentant al domnului, un județ sau un ținut. – Din bg. izpravnik, rus. ispravnik.
CÓMIS, comiși, s. m. Mare dregător în Moldova și în Țara Românească, în evul mediu, care avea în sarcina sa caii și grajdurile curții domnești, precum și aprovizionarea cu furaje. – Din ngr. kómis.
LOGOFĂT, logofeți, s. m. 1. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Titlu de mare dregător în ierarhia boierilor români, membru al sfatului domnesc; persoană care deținea acest titlu. ◊ Mare logofăt = (în Moldova) întâiul boier de divan, care conducea cancelaria domnească și, în lipsa domnului sau al mitropolitului, prezida divanul; (în Muntenia) unul dintre cei mai de seamă boieri de divan, urmând după ban. Logofăt al doilea = locțiitorul marelui logofăt. Logofăt al treilea = secretarul marelui logofăt. Logofăt de obiceiuri = dregător având atribuții de maestru de ceremonii. Logofăt de taină (sau domnesc) = secretar particular al domnului. Logofăt de vistierie = secretar al vistieriei domnești. ♦ Șeful cancelariei domnești. 2. (Înv.) Secretar, scriitor într-o cancelarie; grămătic, diac, pisar, copist. 3. Vătaf (la o moșie boierească). – Din ngr. logothétis.
PAHÁRNIC, paharnici, s. m. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Titlu dat boierului de la curtea domnilor români care avea grijă de băutura domnului, iar în împrejurări deosebite sau la sărbători îl servea personal pe domn, gustând băutura înaintea acestuia pentru a se convinge că nu este otrăvită; boier care avea acest titlu; ceașnic. ♦ (Înv. și reg.) Cel care toarnă băutura în pahare la diferite ocazii. – Pahar + suf. -nic.
MEDELNICÉR, medelniceri, s. m. Titlu dat în evul mediu, în Țara Românească și în Moldova, boierului care turna domnului apă ca să se spele pe mâini, punea sarea și servea bucatele; boier care avea acest titlu. – Medelniță + suf. -ar.
PĂHĂRNICÉL, păhărnicei, s. m. Boier de rang inferior, subaltern al paharnicului. – Paharnic + suf. -el.
SPĂTÁR2, spătari, s. m. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Dregător la curtea domnească care purta la ceremonii sabia și buzduganul domnului, iar mai târziu avea comanda cavaleriei. ◊ Mare spătar = comandant suprem al armatei în lipsa domnului. – Din ngr. spathários.
STÓLNIC, stolnici, s. m. 1. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Dregător care purta grija mesei domnești, fiind șeful bucătarilor, al pescarilor și al grădinarilor. ♦ Șef bucătar boieresc. 2. (Pop.) Persoană care conduce nunta și servește nuntașii la masă. – Din sl. stolĩnikŭ.
ȘĂTRÁR, șătrari, s. m. […] 3. Titlu dat boierului care avea în pază corturile unei tabere în timp de război; persoană care avea acest titlu. – Șatră + suf. -ar.
BOIERNÁȘ, boiernași, s. m. Boier cu o situație inferioară marilor latifundiari. [Var.: boierináș s. m.] – Boiarin (înv. „boier” < sl.) + suf. -aș.
SLÚGER, slugeri, s. m. Dregător în Țara Românească și în Moldova însărcinat cu aprovizionarea curții domnești și a armatei (rangul și atribuțiile variind de la o epocă la alta și de la un principat la altul); rang, titlu purtat de acest dregător. [Var.: súlger s. m.] – Cf. scr. služar.
BOIÉR, boieri, s. m. 1. Mare stăpân de pământ (care deținea, uneori, și o funcție înaltă în stat); persoană din aristocrația feudală; nobil; p. ext. stăpân. ♦ (Fam.) Persoană cu atitudini, obiceiuri sau pretenții de aristocrat. 2. (Înv.) Titlu de politețe (echivalând cu „domnule”), adresat persoanelor înstărite, celor cu funcții administrative etc. – Din sl. boljarinŭ (pl. boljare).
PITÁR, pitari, s. m. (În evul mediu în țările românești) Titlu dat boierului care se ocupa cu aprovizionarea cu pâine a curții domnești (și a oștirii) și cu supravegherea brutarilor domnești; boier care avea acest titlu. ◊ Mare (sau vel) pitar = boier de divan însărcinat cu supravegherea brutăriei domnești și care avea sub ordinile lui mai mulți pitari. – Pită + suf. -ar.
DREGĂTÓR, dregători, s. m. (În Țara Românească și în Moldova) Demnitar la curtea domnească având atribuții în sfatul domnesc, în administrație, justiție, armată; p. gener. conducător; înalt funcționar [Var.: (înv. și reg.) diregătór s. m.] – Drege + suf. -ător.
CÓMIS, comiși, s. m. Mare dregător în Moldova și în Țara Românească, în evul mediu, care avea în sarcina sa caii și grajdurile curții domnești, precum și aprovizionarea cu furaje. – Din ngr. kómis.
Administrația statului
ZABÉT s. m. (Turcism înv.) Guvernator; p. ext. autoritate, stăpânire. – Din tc. zabit.
PÂRCĂLÁB, pârcălabi, s. m. 1. Titlu dat în evul mediu, în țările românești, persoanelor însărcinate cu conducerea unui județ, a unui ținut, a unei cetăți, având atribuții militare, administrative și judecătorești; persoană care purta acest titlu. 2. Administrator al satelor boierești și mănăstirești, în evul mediu; (mai târziu) primar (rural). ♦ Strângător de biruri, perceptor rural. 3. (Reg.) Comandant al unei închisori; temnicer. – Din magh. porkoláb.
ágă (-ále), s. n. – 1. Ofițer superior în armata turcă. – 2. Nobil de rang secundar, ofițer superior; este atestat în Munt. începînd de la 1620, în locul celui care înainte se numea căpitan de vînători. Era conducătorul militar al poliției, inspector al piețelor urbane și, după răscoala din 1655, conducătorul militar al infanteriei; avea închisoare proprie și tribunal la el acasă. Regulamentul Organic i-a acordat gradul de colonel. – Mr. aga. Tc. aga (Roesler 587, Șeineanu, II, 10; Lokotsch 28); cf. ngr. ἀγά, alb., bg. agá. Este un hibrid gramatical. La început, sing. său a fost agá, formă care explică pl. agale. Mai tîrziu sing. a fost asimilat cu tipul tată; astfel că astăzi sing. este m., în ciuda formei, iar pl. este f., în ciuda sensului. DAR tratează drept cuvinte distincte agá (pl. aghii, a cărui formă este falsă) și agă. Der. agesc, adj. (polițienesc); agie, s. f. (poliție; birou al unui agă); agoaie, s. f. (soție de agă); agiesc, adj. (polițienesc); Agachi, s. m. (aga), dim. de la ngr. ἀγάϰι, și considerat greșit nume propriu (Șeineanu, II, 11; Bogaci).
ARMÁȘ, armași, s. m. 1. (În evul mediu, în Țara Românească și Moldova) Dregător domnesc, însărcinat cu paza temnițelor, cu aplicarea pedepselor corporale și cu aducerea la îndeplinire a pedepselor capitale. 2. (În sintagma) De-a armașul = numele unui joc de copii în care un participant aplică celorlalți lovituri la palmă cu o batistă înnodată. – Armă + suf. -aș.
ARMĂȘÉL, armășei, s. m. (Înv.) Slujbaș subaltern al vel-armașului. – Din armaș + suf. -el.
ISPRĂVNICÉL, isprăvnicei, s. m. Subaltern al vătafului care supraveghea munca argaților unei moșii. – Ispravnic + suf. -el.
CLUCÉR, cluceri, s. m. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Dregător care se ocupa cu aprovizionarea curții domnești. – Din sl. kliučiari.
VECHÍL, vechili, s. m. 1. (În trecut) Persoană care supraveghea și administra munca de pe o moșie, om de încredere al unui moșier; administrator de moșie. 2. (Înv.) Avocat. – Din tc. vekil.
SIMBRIÁȘ ~ă ( ~i, ~e) m. și f. înv. Persoană angajată cu simbrie; lefegiu. /simbrie + suf. ~aș
APRÓD, aprozi, s. m. 1. Dregător al curții domnești în Moldova și Țara Românească, cu atribuții (administrative, fiscale, juridice) variate. 2. Fecior de boier care slujea la curtea domnească. 3. Slujbaș care păzea sălile și introducea publicul în unele instituții. – Din magh. apród „paj, ucenic”.
DÁSCĂL, dascăli, s. m. 1. (Înv.) Învățător (la țară); p. ext. profesor. ♦ (Rar) Om de știință; învățat, savant. 2. […]. 3. Cântăreț de biserică, diac, psalt, cantor. – Din bg., scr. daskal, Cf. ngr. didáskalos.
JUDECĂTÓR, -OÁRE, judecători, -oare, s. m. și f. 1. Funcționar de stat, numit sau ales, care soluționează pe calea justiției procesele prin pronunțarea unei hotărâri; județ (I, 2), jude (4). 2. Persoană solicitată să-și spună părerea într-o chestiune în vederea stabilirii adevărului. ♦ (Sport) Arbitru. – Judeca + suf. -ător.
ZAPCÍU, zapcii, s. m. (Înv.) 1. Cârmuitor al unei plăși, subordonat ispravnicului (și însărcinat cu strângerea dărilor). 2. Grad în armată, echivalent cu cel de căpitan; persoană care avea acest grad. 3. Agent de poliție; sergent de stradă. – Din tc. zaptiye.
PORTÁR, portari, s. m. 1. […] 2. Boier însărcinat cu paza curții domnești (și cu alte treburi de protocol, administrative etc.). ◊ Portar de Suceava (sau al Sucevei) = mare dregător însărcinat cu apărarea capitalei și a curții domenești moldovene; comandant suprem al oștirii moldovene din trecut; hatman. 3. […].
PORTĂRÉL, portărei, s. m. 1. Funcționar însărcinat cu executarea unei sentințe judecătorești. 2. Slujbaș domnesc subordonat portarului (2). – Portar + suf. -el.
VÁMEȘ, vameși, s. m. 1. Funcționar însărcinat cu controlul și cu taxarea mărfurilor care trec prin vamă. ♦ (În organizarea administrativă din trecut) Dregător însărcinat de domn cu încasarea veniturilor vămii. 2.[…] – Din magh. vámos.
TAXIDÁR, taxidari, s. m. (Înv.) Persoană care strângea dările. – Din tc. tahsildar. Variantă Tacsildar
TĂLMÁCI ~ m. înv. 1) Persoană care îndeplinea oficial funcția de interpret pe lângă o solie străină; tergiman; dragoman; translator; interpret. 2) Persoană care tălmăcea sau tâlcuia ceva; tâlcuitor; traducător; interpret. /tlumați
ZAHEREGIU – strângător de zaherea (provizii)
teșcheregíŭ m. (turc. tezk- și teskereci). Vechĭ. Secretar al Divanuluĭ și al mareluĭ vizir (eraŭ doĭ).
CADÍU, cadii, s. m. (Turcism) Judecător musulman. – Din tc. kadi.
capucheháĭ și -chiháĭ m. și capucheháĭe și -chihaĭá f. (turc. kapu-kehaĭasy. V. chehaĭ). Vechĭ. Agent diplomatic românesc la Poartă. -Și capicheh-.
CARAÚLĂ, caraule, s. f. 1. Pază, gardă, strajă. 2. Om care face de pază; santinelă, caraulaș. – Din bg. karaul, ngr. karaúli.
CEAÚȘ, ceauși, s. m. 1. Funcționar inferior la turci, care îndeplinea funcția de ușier, de curier sau de aprod (1) al curții. 2. Nume dat, în evul mediu, în Țara Românească și în Moldova, unor funcționari publici: a) șef al unei cete de slujitori; b) căpetenie de surugii; c) căpetenia vânătorilor domnești; d) aprod (3). 3. (Înv.) Om de serviciu la sinagogă. – Din tc. çavuș.
Cislaș – persoana care strânge cisla (CÍSLĂ, cisle, s. f. (În orânduirea feudală) 1. Cotă-parte de bir care revenea unei persoane sau unei comunități dintr-o sumă plătită în comun; repartizare a dărilor fixată de obștea satului, proporțional cu averea fiecăruia).
GRĂMĂTÍC, grămătici, s. m. Secretar sau scriitor într-o cancelarie (domnească sau boierească). ♦ (Ir.) Lingvist; gramatician. – Din ngr. ghrammatikós.
MUMBAȘÍR, mumbașiri, s. m. (În evul mediu, în Țară Românească și în Moldova) Slujbaș însărcinat cu încasări și cu execuții fiscale. [Var.: bumbașír s. m.] – Din tc. mübașir.
șamdangíu, șamdangíi, s.m. (înv.) slujitor care avea grijă de lumânările curții domnești.
SÁMEȘ, sameși, s. m. 1. Funcționar administrativ din trecut, îndeplinind funcția de contabil, casier și strângător de biruri pe județ. 2. (Reg.) Administrator sau logofăt de moșie. – Samă + suf. -eș.
GROSARIU – temnicer, paznic la gros
HARTOFILACSIS – arhivar
MARTALÓG, martalogi, s. m. (Mai ales la pl.) Slujitor domnesc însărcinat cu paza granițelor și cu supravegherea punctelor vamale. – Din tc. martoloz „marinar creștin de pe Dunăre”.
menzilgíŭ m. (turc. menzilği). Vechĭ. Poștaș.â
NAZÂR, nazâri, s. m. 1. Înalt funcționar turc, șef al unui departament în guvernul Imperiului Otoman; guvernator (turc) al unui oraș. 2. Slujbaș de rang superior în administrația țărilor românești; căpetenie peste vătafii plaiurilor; supraveghetor, administrator. 3. Vătaf de țigani (domnești). [Var.: nazír s. m.] – Din tc. nāzır.
CAFEGÍU, cafegii, s. m. 1. (Înv.) Proprietar al unei cafenele sau al unui magazin de cafea; cel care prepara sau vindea cafele. 2. (Înv.) Slujitor la curtea domnească însărcinat cu prepararea și servirea cafelelor. 3. (Fam.) Bărbat care bea cu plăcere multă cafea (2). – Din tc. kahveci.
MESERIILE PRACTICATE ÎN INTERIORUL BRESLELOR
ABAGÍU, abagii, s. m. Persoană care se ocupă cu fabricarea sau cu vânzarea abalei[1]; abager. – Din tc. Abacı;
ARGINTÁR, argintari, s. m. (Rar) Persoană care lucrează sau vinde obiecte de argint (sau de alte metale prețioase). – Din argint + suf. -ar.
BĂRBIÉR, bărbieri, s. m. Frizer. ◊ Compus: (înv.) bărbier-bașa = bărbierul curții domnești. [Pr.: -bi-er] – Ngr. barbéris (
Comentarii
Felicitari pentru colectare, sistematizare, descrieri!
M-as bucura ca etimologiile sa fie verifcate, nu cred ca "ban" provine din maghiara.
Cuvantul nu e specific ocupatiilor nomade si are radacini proto-romanesti transmise de cei care au plecat din tara, in toate directiile si limbajele - fiindca limbi este exagerat spus chiar daca au tot "imprumutat" si pocit, transliterat de peste tot.
Felicitari pentru colectia de ocupatii din secolul 18.