În decizia sa în cazul C Tripon. România (cererea nr 27062/04), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a declarat, în unanimitate, inadmisibilitatea cererii unui angajat vamal care a contestat lipsa de respect a dreptului său la prezumţia de nevinovăţie ca urmare a concedierii din cauza arestului său preventiv, înainte de a fi condamnat pentru faptele aduse în vedere. Acesta a considerat că o măsură convenabilă în acest caz ar fi fost să îi fie suspendat contractul de muncă până la decizia instanțelor competente.
Acțiunea principală
Teodor Octavian Tripon, resortisant român, angajat în calitate de controlor vamal, a fost plasat la 21 septembrie 2001 în arest preventiv, împreună cu alți șase colegi ai săi, fiind acuzat de abuz în serviciu. Instanţa a extins durata de detenție până la 1 decembrie 2001, atunci când domnul Tripon a fost eliberat.
Între timp, domnul Tripon a fost concediat pe 28 noiembrie 2001, în temeiul articolului 130 j) din Codul Muncii, care permite angajatorilor să concedieze un angajat, dacă acesta a fost plasat în arest preventiv pentru o perioada mai mare de 60 de zile, indiferent de motive. Domnul Tripon a contestat decizia de concediere în faţa Curţii de Apel din Oradea.
Curtea de Apel a sesizat Curtea Constituţională cu cererea de examinare a articolul 130 j) din Codul muncii, în sensul stabilirii concordanţei cu dreptul la respectarea prezumţiei de nevinovăţie a persoanei în cauză. Potrivit instanţei de apel, acest articol era contrar prezumţiei de nevinovăţie, întrucât permitea atragerea de implicaţii în domeniul dreptul muncii chiar înainte de recunoașterea vinovăţiei persoanei în cauză.
Pe 14 ianuarie 2003, Curtea Constituţională a susţinut că dreptul de concediere a angajatului, care este supus detenției preventive mai mult de şaizeci de zile, a fost justificată de un fapt obiectiv, şi anume absenţa sa prelungită de la locul de muncă. CCR a subliniat faptul că sensul articolului 130 alineatul j) din Codul muncii este acela de a proteja angajatorul de prejudiciile implicate de absenţa prelungită a angajatului de la locul de muncă.
Astfel, pe 24 februarie 2003, Curtea de Apel din Oradea a considerat că demiterea domnului Tripon a fost realizată în conformitate cu legea şi printr-o hotărâre judecătorească definitivă din 16 ianuarie 2004, ICCJ a confirmat validitatea deciziei şi a respins recursul domnului Tripon. În plus, fostul controlor vamal a fost condamnat și în dosarul penal realizat pentru abuz în serviciu la un an și opt luni cu suspendare.
Decizia CEDO
Curtea a remarcat că dreptul unui angajator de a concedia un angajat care a fost plasat în detenţie preventivă mai mult de 60 de zile, în conformitate cu articolul 130 j) din Codul muncii, a fost bazat pe un element obiectiv, şi anume absenţa prelungită a angajatului de la locul de muncă şi nu pe alte considerente. Prin această dispoziție, legiuitorul naţional a încercat să protejeze angajatorii împotriva prejudiciilor pe care le-ar putea provoca absenţa prelungită a unui angajat, care, astfel, nu îşi îndeplineşte obligaţiile contractuale. În plus, Curtea observă că legislaţia română prevedea, la data incidentului, garanţii suficiente pentru a evita acţiuni arbitrare sau abuzive împotriva unui angajat absent de la locul de muncă pentru privare de libertate: orice prelungire a perioadei de arest preventiv, dincolo de termenul de 30 de zile, trebuia să fie dispusă numai de către o instanţă, numai în caz de nevoie și motivat. Din 2005, doar un judecător independent şi imparţial în sensul articolului 6 § 1 din Cedo are competenţa de a dispune, pe baza unei decizii motivate, plasarea în detenție preventivă a persoanei suspectate de a fi comis o infracţiune.
Curtea a observat, în acest caz, faptul că niciun reprezentant al statului, fie că este vorba de un judecător, un tribunal sau altă autoritate publică, nu a făcut declarații din care să reiasă faptul că domnul Tripon ar fi vinovat de o infracţiune înainte ca vinovăţia sa să fie stabilită prin hotărârea din 11 octombrie 2004 de către Curtea de apel din Oradea.
În cazul în care reclamantul ar fi fost achitat, este adevărat că legea nu impunea reintegrarea angajatului. Totuși, acesta ar fi putut introduce o acţiune împotriva statului pentru a obţine despăgubiri pentru eroare juridică a cărei victimă ar fi fost.
Având în vedere toate elementele, CEDO a constatat că decizia de concediere a domnul Tripon luată de către angajatorul său, în conformitate cu legislaţia naţională, nu poate fi analizată ca o lipsă de respect a prezumţiei de nevinovăţie. Nu reprezintă o încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţia europeană a drepturilor omului, motiv pentru care Curtea a declarat cererea inadmisibilă.
(Sursa: CEDO)
Comentarii