Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat pe data de 24 ianuarie în cauza C‑282/10 care a avut ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea articolului 7 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, formulată în cadrul unui litigiu între doamna Dominguez, pe de o parte, și angajatorul acesteia, Centre informatique du Centre Ouest Atlantique (denumit în continuare „CICOA”), pe de altă parte, cu privire la cererea doamnei Dominguez de a beneficia de un concediu anual plătit aferent perioadei cuprinse între luna noiembrie 2005 și luna ianuarie 2007, neefectuat din cauza unui concediu medical prescris în urma unui accident, și, în subsidiar, de o indemnizație compensatorie.
Acțiunea principală
Doamnei Dominguez, angajată din 1987 de CICOA, îi este aplicabil Contractul colectiv de muncă la nivel național al personalului organismelor de asigurări sociale. În urma unui accident de traseu survenit între domiciliul acesteia și locul său de muncă, doamna Dominguez s‑a aflat în concediu medical în perioada cuprinsăîntre 3 noiembrie 2005 și 7 ianuarie 2007.
Doamna Dominguez a sesizat instanța pentru litigii de muncă, iar ulterior cour d’appel de Limoges (Curtea de Apel din Limoges) pentru a obține 22,5 zile de concediu plătit pentru această perioadă și, în subsidiar, plata unei indemnizații compensatorii. Întrucât instanțele menționate au respins pretențiile salariatei, doamna Dominguez a declarat recurs. Aceasta susține că accidentul de traseu este un accident de muncă supus aceluiași regim ca acesta din urmă. Astfel, potrivit articolului L. 223-4 din Codul muncii, perioada de suspendare a contractului său de muncă în urma accidentului de traseu ar trebui să fie asimilată unui timp de muncă efectivă pentru calcularea concediilor sale plătite.
Având în vedere jurisprudența Curții referitoare la articolul 7 din Directiva 2003/88, Cour de cassation (Curtea de Casație) a exprimat îndoieli cu privire la compatibilitatea dispozițiilor naționale relevante cu acest articol. În aceste condiții, Cour de cassation a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze CJUE o serie de întrebări preliminare.
Cu privire la prima întrebare
Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că se opune unor dispoziții sau unor practici naționale care prevăd că dreptul la concediul anual plătit este condiționat de existența unei perioade minime de activitate efectivă de 10 zile sau de o lună în perioada de referință.
Curtea a subliniat că Directiva 93/104 trebuie interpretată în sensul că se opune ca statele membre să limiteze în mod unilateral dreptul la concediul anual plătit recunoscut tuturor lucrătorilor prin stabilirea unei condiții de exercitare a acestui drept care conduce la excluderea anumitor lucrători de la beneficiul acestui drept. Desigur, statelor membre le este permis să definească, în reglementarea lor internă, condițiile de exercitare și de transpunere a dreptului la concediul anual plătit, dar acestea nu pot totuși condiționa în vreun mod constituirea însăși a acestui drept.
Cu privire la a doua întrebare
Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 7 din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că, într‑un litigiu între particulari, o dispoziție naționalăcare prevede că dreptul la concediul anual plătit este condiționat de existența unei perioade minime de activitate efectivă în perioada de referință, contrară articolului 7 menționat, trebuie înlăturată.
Curtea a arătat încă de la început că problema dacă o dispoziție națională, în măsura în care este contrară dreptului Uniunii, nu trebuie aplicată se pune numai în cazul în care nu este posibilă nicio interpretare conformă a dispoziției în cauză.
În această privință, potrivit unei jurisprudențe constante, la aplicarea dreptului intern, instanțele naționale sunt obligate, în măsura posibilului, să interpreteze dispozițiile acestuia în lumina textului și a finalității directivei în cauză pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta și, prin urmare, să se conformeze articolului 288 al treilea paragraf TFUE. Desigur, acest principiu al interpretării conforme a dreptului național are anumite limite. Astfel, obligația instanței naționale de a se referi la conținutul unei directive atunci când interpretează și aplică normele relevante de drept intern este limitată de principiile generale de drept și nu poate fi utilizată ca temei pentru o interpretare contra legem a dreptului național (a se vedea Hotărârea din 15 aprilie 2008, Impact, C‑268/06, Rep., p. I‑2483, punctul 100, precum și Hotărârea Angelidaki și alții, citată anterior, punctul 199).
În cauza principală, instanța de trimitere consideră că se află în prezența unei astfel de limite. Potrivit acesteia, articolul L. 223-2 primul paragraf din Codul muncii, care prevede că dreptul la concediul anual plătit este subordonat condiției unei activități efective minime de o lună în perioada de referință, nu poate fi interpretat în conformitate cu articolul 7 din Directiva 2003/88.
Dacă articolul L. 223-4 din Codul muncii era interpretat de instanța națională în sensul că o perioadă de absență cauzată de un accident de traseu trebuie asimilată unei perioade de absență cauzate de un accident de muncă pentru a asigura efectul deplin al articolului 7 din Directiva 2003/88, această instanță nu s‑ar afla în prezența limitei interpretării conforme a articolului L. 223-2 din Codul muncii, menționatăla punctul 26 din prezenta hotărâre.
În această privință, trebuie să se precizeze că articolul 7 din Directiva 2003/88 nu face nicio distincție între lucrătorii absenți în perioada de referință pentru că se află în concediu medical și cei care au lucrat efectiv în această perioadă (a se vedea punctul 20 din prezenta hotărâre). Rezultă că un stat membru nu poate condiționa dreptul la concediul anual plătit al unui lucrător absent din motive de sănătate în perioada de referință de obligația de a fi lucrat efectiv în aceeași perioadă. Astfel, potrivit articolului 7 din Directiva 2003/88, dreptul oricărui lucrător la concediul anual plătit de cel puțin patru săptămâni nu poate fi afectat, indiferent dacă acesta se află în concediu medical în perioada de referință menționată ca urmare a unui accident survenit la locul de muncă sau în altă parte ori ca urmare a unei boli de orice natură sau având orice cauză.
Din cele de mai sus rezultă că revine instanței de trimitere sarcina de a verifica, luând în considerare ansamblul dreptului intern, în special articolul L. 223-4 din Codul muncii, și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, pentru a garanta efectivitatea deplină a Directivei 2003/88 și pentru a identifica o soluție conformă cu finalitatea urmărită de aceasta, dacă poate ajunge la o interpretare a acestui drept care să permită asimilarea absenței lucrătorului ca urmare a unui accident de traseu cu una dintre situațiile menționate la articolul amintit din Codul muncii.
În cazul în care o astfel de interpretare nu ar fi posibilă, trebuie să se examineze dacă articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 produce un efect direct și, dacă este cazul, în ce măsură doamna Dominguez se poate prevala de acesta împotriva pârâților din acțiunea principală, în special împotriva angajatorului său, și anume CICOA, având în vedere natura juridică a acestora din urmă.
Cu privire la a treia întrebare
Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 7 din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că se opune unei dispoziții naționale care prevede, în funcție de cauza absenței lucrătorului aflat în concediu medical, o perioadă de concediu anual plătit mai mare sau egală cu perioada minimă de patru săptămâni garantată de această directivă.
Articolul 7 din Directiva 2003/88 nu face nicio distincție în funcție de cauza absenței lucrătorului aflat în concediu medical, prescris în mod legal, orice lucrător având dreptul la un concediu anual plătit de cel puțin patru săptămâni, indiferent dacă se află în concediu medical ca urmare a unui accident survenit la locul de muncă sau în altă parte ori ca urmare a unei boli de orice natură sau având orice cauză.
Cu toate acestea, această constatare nu implică totuși faptul că Directiva 2003/88 se opune unor dispoziții naționale care prevăd un drept la concediul anual plătit, cu o durată mai mare de patru săptămâni, acordat în condițiile de obținere și de acordare stabilite de dreptul național în cauză.
Statelor membre le este permis să prevadă că dreptul la concediul anual plătit acordat de dreptul național variază în funcție de cauza absenței lucrătorului din motive de sănătate, cu condiția să fie întotdeauna mai mare sau egal cu perioada minimă de patru săptămâni prevăzută la articolul 7 din directiva menționată.
(Sursa: CURIA)
Comentarii