Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în cauza C‑393/10, formulată în cadrul unui litigiu între domnul O’Brien, Queen’s Counsel și fost „recorder” în cadrul Crown Court, pe de o parte, și Ministry of Justice, fost Department for Constitutional Affairs, pe de altă parte, cu privire la refuzul acestuia din urmă de a‑i plăti o pensie pentru limită de vârstă calculată pro rata temporis în raport cu pensia pentru limită de vârstă a unui judecător cu normă întreagă care iese la pensie la vârsta de 65 de ani și care a desfășurat aceeași activitate ca domnul O’Brien.
Acțiunea principală
Domnul O’Brien a fost înscris în barou în 1962 și a fost numit Queen’s Counsel în 1983. A lucrat ca „recorder” (remunerat pe baza unor indemnizații acordate pentru fiecare zi lucrată) începând cu anul 1978 și până la ieșirea sa la pensie, în cursul anului 2005, la împlinirea vârstei de 65 de ani. În acel moment, invocând Directiva 97/81 privind Acordul‑cadru cu privire la munca pe fracțiune de normă, precum și Regulamentul privind lucrătorii cu fracțiune de normă, a solicitat o pensie pentru limită de vârstă calculată pro rata temporis în raport cu cea la care ar avea dreptul un Circuit Judge cu normă întreagă (care primește salariu normal) care ar fi ieșit la pensie la aceeași dată. Department for Constitutional Affairs a refuzat cererea, considerând că domnul O’Brien nu putea pretinde o pensie pentru limită de vârstă, motiv pentru care acesta s-a adresat instanței.
Întrebările preliminare și aprecierea instanței
Supreme Court of the United Kingdom a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze CJUE două întrebări preliminare.
Cu privire la prima întrebare
Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că este de competența statelor membre să definească noțiunea „lucrători […] care au un contract de muncă sau un raport de muncă” din cuprinsul clauzei 2 alineatul (1) din Acordul‑cadru privind munca pe fracțiune de normă.
Un lucrător se încadrează în domeniul de aplicare al Acordului‑cadru privind munca pe fracțiune de normă atunci când are un contract de muncă sau un raport de muncă definit de legislația, de convențiile colective sau de practicile în vigoare în statul membru în cauză. Însă, nici Directiva 97/81, nici Acordul‑cadru privind munca pe fracțiune de normă nu conțin o definiție a termenilor „lucrător”, „contract de muncă” sau „raport de muncă”, statele membre având putere de apreciere în acest context.
Totuși, un stat membru nu poate exclude în mod discreționar, cu încălcarea efectului util al Directivei 97/81, anumite categorii de persoane de la acordarea beneficiului protecției oferite prin această directivă și prin Acordul‑cadru privind munca pe fracțiune de normă.
În speță, potrivit guvernului Regatului Unit, este acceptat de multă vreme în dreptul național că judecătorii, care sunt titulari ai unei funcții judiciare, nu sunt angajați printr‑un contract de muncă și că dreptul național nu recunoaște nici existența unui tip de „raport de muncă” distinct de raportul creat printr‑un contact. Pentru aceste motive, potrivit Ministry of Justice și guvernului menționat, categoria judecătorilor, în general, nu se încadrează în domeniul de aplicare al Directivei 97/81.
Potrivit interpretării noțiunii „lucrător care are un contract de muncă sau un raport de muncă” realizate de dreptul național, astfel cum este sugerată de guvernul Regatului Unit, exercitarea unei funcții judiciare exclude de la bun început existența unui contract sau a unui raport de muncă, lipsind astfel judecătorii de posibilitatea de a beneficia de protecția prevăzută de Directiva 97/81 și de Acordul‑cadru privind munca pe fracțiune de normă.
În această privință, Curtea a subliniat că simplul fapt că judecătorii sunt calificați drept titulari ai unei funcții judiciare nu este suficient, în sine, pentru a‑i exclude pe aceștia din urmă de la posibilitatea de a beneficia de drepturile prevăzute de acest acord‑cadru.
Astfel, reiese, în special, din necesitatea de a asigura efectul util al principiului egalității de tratament consacrat prin acordul‑cadru menționat că o astfel de excludere nu poate fi admisă decât dacă natura raportului de muncă în cauză este substanțial diferită de cea a raportului dintre angajatori și angajații care intră, potrivit dreptului național, în categoria lucrătorilor, în caz contrar respectiva excludere fiind considerată arbitrară.
Revine instanței de trimitere sarcina de a examina în ultimă instanță în ce măsură raportul dintre judecători și Ministry of Justice este, prin natura sa, substanțial diferit de un raport de muncă dintre un angajator și un angajat.
Concluzia Curții la această primă întrebare a fost că este de competența statelor membre să definească noțiunea „lucrători […] care au un contract de muncă sau un raport de muncă” din cuprinsul clauzei 2 alineatul (1) din Acordul‑cadru privind munca pe fracțiune de normă și, în special, să stabilească dacă judecătorii se încadrează în sfera acestei noțiuni, cu condiția ca aceasta să nu aibă ca rezultat excluderea arbitrară a acestei categorii de persoane de la posibilitatea de a beneficia de protecția oferită de Directiva 97/81 și de acest acord‑cadru. O excludere de la posibilitatea de a beneficia de această protecție nu poate fi admisă decât dacă raportul dintre judecători și Ministry of Justice este, prin natura sa, substanțial diferit de cel dintre angajatori și angajații care intră, potrivit dreptului național, în categoria lucrătorilor.
Cu privire la a doua întrebare
Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă, în ipoteza în care judecătorii s‑ar încadra, potrivit dreptului național, în sfera noțiunii „lucrători […] care au un contract de muncă sau un raport de muncă” din cuprinsul clauzei 2 alineatul (1) din Acordul‑cadru privind munca pe fracțiune de normă, acesta din urmă trebuie interpretat în sensul că se opune posibilității ca, în ceea ce privește accesul la sistemul de pensii pentru limită de vârstă, dreptul național să instituie o distincție între judecătorii cu normă întreagă și cei cu fracțiune de normă sau între diferite categorii de judecătorii cu fracțiune de normă.
În primul rând, trebuie să se verifice dacă refuzul de a acorda o pensie pentru limită de vârstă judecătorilor cu fracțiune de normă remunerați pe baza unor indemnizații acordate pentru fiecare zi lucrată are drept rezultat faptul că aceștia din urmă sunt tratați mai puțin favorabil decât lucrătorii cu normă întreagă aflați într‑o situație comparabilă.
Potrivit clauzei 4 din Acordul‑cadru privind munca pe fracțiune de normă și principiului nediscriminării, tratamentul diferit al unui lucrător cu fracțiune de normă în raport cu un lucrător cu normă întreagă comparabil nu poate fi justificat decât de motive obiective. Or, noțiunea „motive obiective”, în sensul clauzei 4 alineatul (1) din Acordul‑cadru privind munca pe fracțiune de normă, trebuie interpretată că nu permite justificarea unei diferențe de tratament între lucrătorii cu fracțiune de normă și cei cu normă întreagă prin faptul că această diferențiere este prevăzută printr‑o normă generală și abstractă. Dimpotrivă, noțiunea amintită impune ca inegalitatea de tratament în cauză să răspundă unei necesități reale, să fie în măsură să asigure îndeplinirea obiectivului urmărit și să fie necesară pentru realizarea acestui scop.
Întrucât în cursul procedurii desfășurate în fața Curții nu a fost invocat niciun motiv care să justifice o astfel de diferență de tratament, va reveni instanței de trimitere sarcina de a examina dacă poate fi justificată inegalitatea de tratament dintre judecătorii cu normă întreagă și cei cu fracțiune de normă remunerați pe baza unor indemnizații acordate pentru fiecare zi lucrată.
Astfel, Acordul‑cadru privind munca pe fracțiune de normă, încheiat la 6 iunie 1997, cuprins în anexa la Directiva 97/81, astfel cum a fost modificată prin Directiva 98/23, trebuie interpretat în sensul că se opune posibilității ca, în ceea ce privește accesul la sistemul de pensii pentru limită de vârstă, dreptul național să instituie o distincție între judecătorii cu normă întreagă și cei cu fracțiune de normă remunerați pe baza unor indemnizații acordate pentru fiecare zi lucrată, cu excepția cazului în care o astfel de diferență de tratament este justificată de motive obiective, fapt care trebuie apreciat de instanța de trimitere.
(Sursa: CURIA)
Comentarii